Lista numerelor

Mama noastră, sfântă Biserica, s-a pronunţat mereu pentru libertate şi a respins toate fatalismele, vechi şi mai puţin vechi. A arătat că fiecare suflet este stăpân asupra destinului său, la bine şi la rău: Şi cei care nu se vor îndepărta de bine vor merge la viaţa veşnică; cei care fac răul, la focul veşnic³³. Întotdeauna ne impresionează această capacitate uimitoare a ta şi a mea, a tuturor, care revelează, în acelaşi timp, semnul nobleţei noastre. Până în asemenea punct păcatul este un act voluntar, încât în niciun fel nu ar fi păcat dacă nu şi-ar avea începutul în voinţă: această afirmaţie este atât de evidentă încât sunt de acord cu ea puţinii înţelepţi şi numeroşii ignoranţi care trăiesc în lume³⁴.

Îmi înalţ din nou inima ca act de mulţumire Dumnezeului meu, Domnului meu, pentru că nimic nu l-ar fi împiedicat să ne creeze fără greşeală, cu un imbold irezistibil spre bine, dar cred că el hotărâse că ar fi mai buni servitorii săi dacă l-ar sluji liberi³⁵. Ce mare este dragostea, milostivirea Tatălui nostru! În faţa acestor realităţi a iubirii divine nebune pentru fiii săi, aş vrea să am o mie de guri, o mie de inimi, mai multe, care să-mi permită să trăiesc într-o continuă laudă lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfânt. Gândiţi-vă că Atotputernicul, cel care cu providenţa sa guvernează Universul, nu vrea slujitori constrânşi, preferă fii liberi. A pus în sufletul fiecăruia – deşi ne naştem proni ad peccatum, înclinaţi spre păcat, din cauza căderii protopărinţilor noştri –, o scânteie din inteligenţa sa infinită, atracţia pentru bine, o năzuinţă spre pace fără sfârşit. Şi ne face să înţelegem că adevărul, fericirea şi libertatea se obţin când încercăm să germineze în noi această sămânţă de viaţă veşnică.

A-i răspunde „nu” lui Dumnezeu, a respinge acest început de fericire nouă şi definitivă, a rămas în mâinile creaturii. Dar dacă procedează aşa, încetează să mai fie fiu pentru a se transforma în sclav. Fiecare lucru este ceea ce se potriveşte naturii sale; de aceea, când se mişcă în căutarea a ceva străin, nu acţionează potrivit propriului său mod de a fi, ci dintr-un impuls străin; şi aceasta este o aservire. Omul este raţional prin natura sa. Când se comportă potrivit raţiunii, acţionează prin propria hotărâre, ca persoană, aşa cum este: acest lucru este caracteristic libertăţii. Când păcătuieşte, acţionează fără raţiune, şi atunci se lasă condus de impulsul altuia, supus constrângerilor străine, şi de aceea cel care acceptă păcatul este rob al păcatului (In 8,34³⁶).

Permiteţi-mi să insist asupra acestui lucru; este foarte clar şi putem verifica deseori în jurul nostru sau în propriul nostru eu: niciun om nu scapă de un anumit tip de aservire. Unii se prosternează în faţa banului; alţii adoră puterea; alţii, liniştea relativă a scepticismului; alţii descoperă în senzualitate viţelul lor de aur. Şi la fel se întâmplă cu lucrurile nobile. Ne scufundăm în muncă, într-o întreprindere de proporţii mai mici sau mai mari, în elaborarea unei lucrări ştiinţifice, artistice, literare, spirituale, Dacă se pune tragere de inimă, dacă există pasiune adevărată, cel care se dăruieşte trăieşte ca un sclav, se dedică cu bucurie îndeplinirii sarcinii sale.

În parabola invitaţilor la cină, capul familiei, după ce află că unii dintre cei care trebuia să vină la petrecere s-au scuzat invocând motive neîntemeiate, îi ordonă servitorului: Ieşi la drumuri şi la garduri şi, pe cei pe care îi vei găsi, sileşte-i să intre – compelle intrare⁴³ – . Nu este aceasta constrângere? Nu este folosire a violenţei împotriva libertăţii legitime a fiecărei conştiinţe?

Dacă medităm asupra evangheliei şi analizăm învăţăturile lui Isus, nu vom confunda aceste ordine cu constrângerea. Vedeţi în ce mod Cristos sugerează mereu: Dacă vrei să fii perfect..., Dacă vreunul vrea să mă urmeze... Acest compelle intrare nu conţine violenţă nici fizică, nici morală: reflectă avântul exemplului creştin, care arată în acţiunile sale puterea lui Dumnezeu: Priviţi cum atrage Tatăl: se delectează învăţând, fără să impună. Aşa atrage spre el⁴⁴.

Când se respiră această atmosferă a libertăţii, se înţelege clar că a face rău nu este o eliberare, ci o sclavie. Cel care păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu îşi păstrează liberul arbitru în ceea ce priveşte libertatea faţă de constrângere, dar l-a pierdut în ceea ce priveşte libertatea faţă de vinovăţie⁴⁵. Va spune, probabil, că s-a comportat după preferinţele sale, dar nu va reuşi să vorbească cu vocea adevăratei libertăţi: pentru că s-a făcut sclavul a ceea ce a ales, şi a ales ceea ce este mai rău, absenţa lui Dumnezeu, şi acolo nu există libertate.

Vă repet: nu accept altă sclavie decât aceea a dragostei lui. Şi asta pentru că, aşa cum am spus deja în alte momente, religia este cea mai mare răzvrătire a omului care nu tolerează să trăiască la fel ca un animal, care nu este mulţumit – nu este liniştit – dacă nu stabileşte o legătură şi dacă nu-l cunoaşte pe Creator. Vă vreau rebeli, liberi de orice legătură, pentru că vă vreau – ne vrea Cristos! – fii ai lui Dumnezeu. Sclavie sau filiaţie divină: iată aici dilema vieţii noastre. Sau fii ai lui Dumnezeu, sau sclavi ai mândriei, ai senzualităţii, ai acestui egoism neliniştit în care atâtea suflete par să se zbată.

Dragostea lui Dumnezeu marchează drumul adevărului, al dreptăţii, al binelui. Când ne hotărâm să îi răspundem Domnului: Libertatea mea pentru tine, ne găsim eliberaţi de toate lanţurile care ne legau de lucruri fără importanţă, de preocupări ridicole, de ambiţii meschine. Iar libertatea – comoară inestimabilă, perlă minunată pe care ar fi trist să o aruncăm animalelor⁴⁶ – este folosită în întregime învăţând să facem binele⁴⁷.

Aceasta este libertatea glorioasă a fiilor lui Dumnezeu. Creştinii fricoşi – stingheri sau invidioşi – în comportamentul lor, în faţa libertinajului celor care nu au primit cuvântul lui Dumnezeu, vor demonstra că au o înţelegere jalnică a credinţei noastre. Dacă împlinim cu adevărat legea lui Cristos – dacă ne străduim să o îndeplinim, pentru că nu totdeauna reuşim –, vom descoperi că avem această minunată îndrăzneală a spiritului, care nu are nevoie să caute în alt loc sensul celei mai depline demnităţi umane.

Credinţa noastră nu este o povară, nici o limitare. Ce înţelegere jalnică a adevărului creştin ar arăta persoana care ar judeca aşa! Când îl alegem pe Dumnezeu, nu pierdem nimic, câştigăm totul: cel care cu preţul sufletului său îşi va fi găsit viaţa, o va pierde; şi cine îşi va fi pierdut viaţa pentru mine, o va găsi⁴⁸.

Am tras biletul câştigător, premiul I. Când ceva ne împiedică să vedem asta cu claritate, să examinăm interiorul sufletului nostru, poate există puţină credinţă, puţină conversaţie personală cu Dumnezeu, puţină viaţă de rugăciune. Trebuie să îl rugăm pe Domnul – prin intermediul mamei lui şi mamei noastre – să ne sporească dragostea faţă de el, să ne acorde harul de a savura dulcea lui prezenţă; pentru că doar atunci când se iubeşte se ajunge la libertatea cea mai deplină: aceea de a nu dori să abandonăm niciodată, pentru întreaga veşnicie, obiectul dragostei noastre.

Munca, participare a puterii divine

De la începutul creării sale, omul – nu am inventat eu asta – a trebuit să muncească. Este suficient să deschidem Sfânta Scriptură la primele pagini, şi acolo se citeşte că – înainte să intre păcatul în omenire şi, ca o consecinţă a acestei ofense, moartea şi pedepsele şi mizeria⁵– Dumnezeu l-a modelat pe Adam dintr-o bucată de lut şi a creat pentru el şi pentru urmaşii lui această lume atât de frumoasă, ut operaretur et custodiret illum⁶, ca să o lucreze şi să o păzească.

Trebuie să fim convinşi, de aceea, că munca este o realitate minunată, care ni se impune ca o lege inexorabilă, căreia toţi, într-un fel sau altul, îi suntem supuşi, deşi unii încearcă să se eschiveze. Învăţaţi bine: această obligaţie nu a apărut ca o urmare a păcatului originar, nici nu se reduce la o invenţie a timpurilor moderne. Este vorba despre un mijloc necesar pe care Dumnezeu ni-l încredinţează aici, pe pământ, dilatând zilele noastre şi făcându-ne părtaşi la puterea lui creatoare, ca să ne câştigăm existenţa şi, în acelaşi timp, să culegem roade pentru viaţa veşnică⁷: Omul se naşte pentru a munci, ca păsările pentru a zbura⁸.

Îmi veţi spune că au trecut multe secole şi că puţini gândesc în acest mod; că majoritatea se ostenesc din motive diferite: unii, pentru bani; alţii, pentru a întreţine o familie; alţii, pentru a dobândi o anumită poziţie socială, pentru a-şi dezvolta capacităţile, pentru a-şi satisface dezordonatele lor pasiuni, pentru a contribui la progresul social. Şi, în general, abordează ocupaţiile lor ca pe o necesitate de care nu pot scăpa.

În faţa acestei viziuni josnice, egoiste, mârşave, tu şi eu trebuie să ne reamintim şi să le reamintim celorlalţi că suntem fii ai lui Dumnezeu, cărora, ca şi acelor personaje din parabola evanghelică, Tatăl nostru ne-a adresat aceeaşi invitaţie: Fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea⁹!. Vă asigur că, dacă ne străduim zilnic să ne gândim astfel la obligaţiile noastre personale, ca la o cerinţă divină, vom învăţa să terminăm sarcina pe care o avem cu cea mai mare perfecţiune umană şi supranaturală de care suntem în stare. Poate vreodată ne revoltăm – ca fiul mai mare, care a răspuns: Nu vreau¹⁰! –, dar vom şti să reacţionăm, cuprinşi de remuşcări, şi ne vom dedica cu mai multă râvnă îndeplinirii îndatoririlor.

Acolo unde ne aflăm, ne îndeamnă Dumnezeu: veghează! Să hrănim în conştiinţele noastre, în faţa acestei cereri a lui Dumnezeu, dorinţele pline de speranţe de sfinţenie, cu lucrări: Dă-mi, fiule, mie inima ta¹², ne sugerează. Încetează să construieşti castele cu imaginaţia, hotărăşte-te să-ţi deschizi inima lui Dumnezeu, pentru că doar în Domnul vei găsi fundamentul real pentru speranţa ta şi pentru a le face bine celorlalţi. Când nu lupţi cu tine însuţi, când nu respingi categoric inamicii care sunt în citadela interioară – orgoliul, invidia, concupiscenţa cărnii şi a ochilor, autosuficienţa, aviditatea nebunească pentru libertinaj –, când nu există această luptă interioară, cele mai nobile idealuri se veştejesc ca floarea ierbii. Soarele se înalţă cu arşiţa şi usucă iarba, iar floarea ei cade şi înfăţişarea ei arătoasă piere¹³. Apoi, în cea mai mică fisură se vor revărsa dezamăgirea şi tristeţea, ca o plantă dăunătoare şi invazivă.

Isus nu se mulţumeşte cu un consimţământ şovăitor. Pretinde, are dreptul să mergem pe acest drum cu integritate, fără concesii în faţa dificultăţilor. Cere paşi fermi, concreţi; pentru că, de obicei, hotărârile generale nu slujesc la prea mult. Aceste hotărâri atât de puţin conturate mi se par iluzii amăgitoare, care încearcă să reducă la tăcere chemările divine pe care le percepe inima; focuri de paie, care nu ard, nici nu dau căldură, şi care dispar cu aceeaşi rapiditate cu care au izbucnit.

De aceea, mă voi convinge că intenţiile tale de a atinge ţinta sunt sincere, dacă te văd mergând cu hotărâre. Fă binele, revizuind atitudinea ta obişnuită în faţa ocupaţiei din fiecare clipă; practică dreptatea, chiar în mediile pe care le frecventezi, deşi eşti doborât de oboseală; alimentează fericirea celor care te înconjoară, slujindu-i pe ceilalţi cu bucurie la locul tău de muncă, cu strădania de a lucra cu cea mai mare perfecţiune posibilă, cu înţelegerea ta, cu surâsul tău, cu atitudinea ta creştină. Şi totul, pentru Dumnezeu, cu gândul la gloria sa, cu privirea în sus, aspirând la patria definitivă, pentru că doar acest scop merită.