Lista numerelor

Odihniţi-vă în filiaţia divină. Dumnezeu este un tată plin de tandreţe, de dragoste infinită. Spune-i Tată de multe ori pe zi şi spune-i – între patru ochi, în inima ta – că îl iubeşti, că îl adori, că simţi orgoliul şi forţa de a fi fiu al său. Toate acestea alcătuiesc un autentic program de viaţă interioară, pe care trebuie să o canalizezi prin intermediul relaţiilor tale de pietate cu Dumnezeu – puţine, dar constante, insist –, care îţi vor permite să dobândeşti sentimentele şi comportamentul unui fiu bun.

Trebuie să te previn şi împotriva pericolului rutinei – adevărat mormânt al pietăţii –, care se arată frecvent mascată cu ambiţii de a realiza, de a întreprinde gesturi importante, în timp ce se neglijează cu comoditate îndatoririle cotidiene obligatorii, Când percepi insinuarea acestei stări, aşază-te cu sinceritate în faţa Domnului: gândeşte-te dacă nu te-ai plictisit să lupţi mereu cu aceleaşi lucruri, pentru că nu l-ai căutat pe Dumnezeu; uită-te dacă a scăzut – din lipsă de generozitate, de spirit de sacrificiu – perseverenţa fidelă în muncă. Atunci, normele tale de pietate, micile mortificări, activitatea apostolică fără roade imediate, apar ca îngrozitor de sterile. Suntem goi, şi poate începem să visăm la noi planuri, pentru a amuţi vocea Tatălui nostru din ceruri, care cere o totală loialitate. Şi cu un coşmar de mărire în suflet, aruncăm în uitare realitatea cea mai sigură, drumul care, fără îndoială, ne conduce spre sfinţenie: semnal clar că am pierdut punctul de vedere supranatural; convingerea că suntem copii mici; siguranţa că Tatăl nostru va face în noi minuni, dacă reîncepem cu umilinţă.

Acolo unde ne aflăm, ne îndeamnă Dumnezeu: veghează! Să hrănim în conştiinţele noastre, în faţa acestei cereri a lui Dumnezeu, dorinţele pline de speranţe de sfinţenie, cu lucrări: Dă-mi, fiule, mie inima ta¹², ne sugerează. Încetează să construieşti castele cu imaginaţia, hotărăşte-te să-ţi deschizi inima lui Dumnezeu, pentru că doar în Domnul vei găsi fundamentul real pentru speranţa ta şi pentru a le face bine celorlalţi. Când nu lupţi cu tine însuţi, când nu respingi categoric inamicii care sunt în citadela interioară – orgoliul, invidia, concupiscenţa cărnii şi a ochilor, autosuficienţa, aviditatea nebunească pentru libertinaj –, când nu există această luptă interioară, cele mai nobile idealuri se veştejesc ca floarea ierbii. Soarele se înalţă cu arşiţa şi usucă iarba, iar floarea ei cade şi înfăţişarea ei arătoasă piere¹³. Apoi, în cea mai mică fisură se vor revărsa dezamăgirea şi tristeţea, ca o plantă dăunătoare şi invazivă.

Isus nu se mulţumeşte cu un consimţământ şovăitor. Pretinde, are dreptul să mergem pe acest drum cu integritate, fără concesii în faţa dificultăţilor. Cere paşi fermi, concreţi; pentru că, de obicei, hotărârile generale nu slujesc la prea mult. Aceste hotărâri atât de puţin conturate mi se par iluzii amăgitoare, care încearcă să reducă la tăcere chemările divine pe care le percepe inima; focuri de paie, care nu ard, nici nu dau căldură, şi care dispar cu aceeaşi rapiditate cu care au izbucnit.

De aceea, mă voi convinge că intenţiile tale de a atinge ţinta sunt sincere, dacă te văd mergând cu hotărâre. Fă binele, revizuind atitudinea ta obişnuită în faţa ocupaţiei din fiecare clipă; practică dreptatea, chiar în mediile pe care le frecventezi, deşi eşti doborât de oboseală; alimentează fericirea celor care te înconjoară, slujindu-i pe ceilalţi cu bucurie la locul tău de muncă, cu strădania de a lucra cu cea mai mare perfecţiune posibilă, cu înţelegerea ta, cu surâsul tău, cu atitudinea ta creştină. Şi totul, pentru Dumnezeu, cu gândul la gloria sa, cu privirea în sus, aspirând la patria definitivă, pentru că doar acest scop merită.

Importanţa luptei

Trebuie să vă previn asupra unei capcane, pe care nu neglijează să o folosească satana – acesta nu ia vacanţă! – pentru a ne alunga pacea. Poate în vreo clipă se insinuează îndoiala, tentaţia de a gândi că se dă înapoi lamentabil sau că abia se avansează; până când capătă forţă convingerea că, în pofida efortului de a ne face mai buni, ne înrăim. Vă asigur că, de obicei, această judecată pesimistă reflectă doar o falsă iluzie, o înşelăciune pe care este bine să o respingem. Se întâmplă de obicei, în aceste cazuri, că sufletul devine mai atent, conştiinţa mai fină, dragostea mai exigentă; sau, se întâmplă că acţiunea harului iluminează cu mai mare intensitate, şi sar în ochi atâtea detalii care, în penumbră, ar trece neobservate. Orice ar fi, trebuie să examinăm atent aceste nelinişti, pentru că Domnul, cu lumina sa, ne cere mai multă umilinţă sau mai multă generozitate. Amintiţi-vă că providenţa lui Dumnezeu ne conduce fără pauze, şi nu-şi micşorează ajutorul său – cu miracole măreţe şi cu miracole mărunte – pentru a-şi duce înainte fiii.

Militia est vita hominis super terram, et sicut dies mercenarii, dies eius²⁵, viaţa omului pe pământ este ca un serviciu militar şi zilele lui trec cu povara muncii. Nimeni nu scapă de acest imperativ; nici leneşii care nu vor şi întârzie să înţeleagă. Ei dezertează din rândurile lui Cristos şi se avântă în alte bătălii pentru a-şi satisface trândăvia, vanitatea, ambiţiile meschine; ajung sclavi ai capriciilor lor.

Dacă lupta este în natura creaturii umane, să încercăm să ne îndeplinim obligaţiile noastre cu tenacitate, rugându-ne şi muncind cu bunăvoinţă, cu intenţie dreaptă, cu privirea aţintită asupra a ceea ce vrea Dumnezeu. Astfel se vor umple năzuinţele noastre de dragoste, şi vom progresa în drumul spre sfinţenie, chiar dacă la sfârşitul zilei vom vedea că încă mai avem de parcurs o mare distanţă.

Reînnoiţi în fiecare dimineaţă, cu un serviam! hotărât – te voi sluji, Doamne! – hotărârea de a nu ceda, de a nu cădea în lenevie sau în neglijenţă, să înfruntăm îndatoririle cu mai multă speranţă, cu mai mult optimism, convinşi că dacă din vreo încăierare ieşim învinşi, putem depăşi această cădere cu un act de dragoste sinceră.