Lista numerelor

Vă avertizez, şi nu este o înfumurare din partea mea, că imediat îmi dau seama dacă această discuţie a mea cade într-un sac rupt sau trece pe lângă cel care mă ascultă. Lăsaţi-mă să îmi deschid inima către voi, ca să mă ajutaţi să-i mulţumesc lui Dumnezeu. Când, în 1928, am văzut ceea ce Domnul voia de la mine, am început imediat munca. În acei ani – mulţumesc, Dumnezeul meu, pentru că am avut mult de suferit şi mult de iubit! –, m-au luat drept nebun; alţii, arătând ostentativ înţelegere, mă numeau visător, dar visător de visuri imposibile. În pofida greutăţilor şi a propriei mele mizerii, am continuat fără să mă descurajez; cum acela nu era al meu, se deschidea drum în mijlocul dificultăţilor, iar azi este o realitate extinsă pe întreg pământul, de la un pol la altul, care pare atât de naturală pentru majoritatea pentru că Domnul s-a însărcinat să o recunoască drept lucru al său.

Vă spun că de-abia schimb două cuvinte cu o persoană şi îmi dau seama dacă mă înţelege sau nu. Nu mi se întâmplă ca unei cloşti care îşi acoperă cuibul, iar o mână străină îi strecoară un ou de raţă. Trec zilele, şi doar atunci când puişorii ies din ouă, şi vede acea bucată de puf, cu acel mers împrăştiat – un picior aici, altul colo – îşi dă seama că acesta nu este puiul ei; că nu va învăţa niciodată să piuie, oricât s-ar strădui. Niciodată nu am tratat rău pe cineva care mi-a întors spatele, nici măcar atunci când dorinţei mele de a ajuta i s-a răspuns cu impertinenţă. De aceea, prin anul 1939, mi-a atras atenţia un afiş pe care l-am văzut într-o clădire, în care conduceam zile de reculegere pentru un grup de studenţi. Spunea aşa: Fiecare drumeţ să îşi urmeze drumul; era un sfat folositor.

Luptaţi împotriva acestei excesive indulgenţe pe care fiecare o are faţă de sine însuşi: fiţi exigenţi cu voi! Uneori ne gândim prea mult la sănătate; la odihnă, care nu trebuie să lipsească, tocmai pentru că este necesară ca să ne întoarcem la lucru cu forţe reînnoite. Dar această odihnă – am scris deja de mulţi ani – nu înseamnă a nu face nimic: înseamnă să facem activităţi care cer mai puţin efort.

Alteori, cu false scuze, suntem destul de comozi, uităm de binecuvântata responsabilitate care apasă asupra umerilor noştri, ne mulţumim cu ceea ce este suficient pentru a ieşi la liman, ne lăsăm convinşi de justificări neîntemeiate pentru a sta cu mâinile încrucişate, în timp ce Satana şi aliaţii lui nu îşi iau vacanţă. Ascultă cu atenţie, şi meditează, ceea ce le scria sfântul Paul creştinilor care, de meserie, erau servitori: îi îndemna să îşi asculte stăpânii, slujindu-i nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca şi cum aţi vrea să plăceţi oamenilor, ci ca nişte robi ai lui Cristos, făcând din inimă voia lui Dumnezeu. Slujiţi-le cu bunăvoinţă, ca Domnului, iar nu oamenilor¹⁴. Ce sfat bun, să-l urmăm tu şi eu!

Să îi cerem lumină lui Isus Cristos, Domnul nostru, şi să îl rugăm să ne ajute să descoperim, în fiecare clipă, acest sens divin care transformă vocaţia noastră profesională în axul pe care se fundamentează şi în jurul căreia se roteşte chemarea noastră la sfinţenie. În evanghelie citiţi că Isus era cunoscut ca faber, filius Mariae¹⁵, muncitorul, tâmplarul, fiul Mariei: deci şi noi, cu mândrie sfântă, trebuie să demonstrăm cu fapte că suntem muncitori, bărbaţi şi femei ai muncii!

Dat fiind că trebuie să ne comportăm tot timpul ca nişte trimişi ai lui Dumnezeu, trebuie să fim foarte conştienţi că nu îl slujim cu loialitate când ne abandonăm sarcina; când nu împărtăşim cu ceilalţi râvna şi abnegaţia în îndeplinirea îndatoririlor profesionale; când suntem consideraţi leneşi, neserioşi, frivoli, dezordonaţi, înceţi, inutili... Pentru că acela care neglijează aceste obligaţii aparent mai puţin importante cu greu va învinge în celelalte aspecte ale vieţii interioare, care, cu siguranţă, cere mai mult efort. Cine este credincios în cele mai mici lucruri, cu siguranţă, este credincios şi în cele mari; şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept şi în cele mai mari¹⁶.

Se întâmplă totuşi ca unii – sunt buni, cumsecade – să dea asigurări, prin cuvinte, că aspiră să răspândească idealul frumos al credinţei noastre, dar, în practică, se mulţumesc cu un comportament profesional uşuratic, neglijent: par nişte aiuriţi. Dacă ne întâlnim cu aceşti creştini din gură, trebuie să îi ajutăm cu dragoste şi cu claritate; să recurgem, când este nevoie, la acest remediu evanghelic al corectării fraterne: Dacă un om ar cădea în vreo greşeală, voi care sunteţi duhovniceşti să-l îndreptaţi cu duhul blândeţii; şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu. Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi astfel veţi împlini legea lui Cristos²³. Şi, dacă la mărturia lor de catolici practicanţi se adaugă alte motive: mai mulţi ani, mai multă experienţă sau responsabilitate, atunci cu şi mai mult temei trebuie să vorbim cu ei, trebuie să încercăm să se schimbe, ca să lucreze cu mai multă seriozitate, îndrumându-i ca un părinte bun, ca un învăţător, fără să umilim.

Învăţăm mult dacă medităm în tihnă asupra comportamentului sfântului Paul: Voi înşivă ştiţi ce trebuie să faceţi ca să ne urmaţi; căci noi n-am umblat în neorânduială între voi; n-am mâncat fără plată pâinea nimănui, ci, lucrând din greu şi obosindu-ne, am muncit noapte şi zi, ca să nu fim povară nimănui dintre voi. Nu că n-am fi avut dreptul acesta, dar am vrut să vă dăm noi înşine un exemplu, ca să ne urmaţi. Căci atunci când eram la voi vă porunceam: Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce²⁴!.