Lista numerelor

Toată inima dăruită

Trebuie să vă reamintesc că nu veţi găsi fericirea în afara obligaţiilor voastre creştine. Dacă le abandonaţi, ar rămâne o remuşcare cruntă şi aţi fi nişte nefericiţi. Chiar şi lucrurile cele mai obişnuite care aduc puţină fericire, şi care sunt legitime, pot deveni atunci amare ca fierea, acre ca oţetul, respingătoare ca mirosul de pucioasă.

Fiecare dintre voi, şi eu de asemenea, ne încredinţăm lui Isus: Doamne, eu îmi propun să lupt şi ştiu că Tu nu pierzi bătălii; şi înţeleg că, dacă uneori le pierd, este pentru că m-am îndepărtat la tine! Ia-mă de mână şi nu te bizui pe mine, nu mă lăsa!

Vă veţi gândi: Tată, da, sunt atât de fericit! Da, îl iubesc pe Isus Cristos! Da, chiar dacă sunt din lut, vreau să ajung la sfinţenie, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al preasfintei sale mame! Nu mă îndoiesc; doar te previn cu aceste exortaţii, pentru cazul în care apare vreo dificultate.

În acelaşi timp, trebuie să îţi repet că existenţa creştinului – a ta şi a mea – este una de dragoste. Această inimă a noastră s-a născut pentru a iubi. Şi când nu i se dă un sentiment pur, şi curat, şi nobil, este învinsă şi se umple de mizerie. Adevărata dragoste pentru Dumnezeu – curăţenia vieţii, prin urmare – se află la fel de departe de senzualitate ca de insensibilitate, de orice sentimentalism ca de absenţa sau duritatea inimii.

Este păcat să nu ai inimă. Sunt nişte nefericiţi cei care nu au învăţat niciodată să iubească cu tandreţe. Noi, creştinii, suntem îndrăgostiţi de dragoste: Domnul nu ne vrea seci, rigizi, ca o materie inertă. Ne vrea impregnaţi de duioşia sa! Cel care pentru Dumnezeu renunţă la o dragoste omenească nu este un singuratic, ca aceste persoane triste, nefericite şi deprimate, pentru că au dispreţuit generozitatea de a iubi curat.

Dragoste omenească şi castitate

Pentru a menţine relaţia cu Domnul, v-am explicat deseori, m-au ajutat de asemenea – nu îmi pasă dacă se ştie – aceste cântece populare, care se referă aproape totdeauna la dragoste: îmi plac cu adevărat. Pe mine şi pe unii dintre voi, Domnul ne-a ales cu totul pentru el; şi transpunem în plan divin această dragoste nobilă despre care cântă dragostea omenească. O face Duhul Sfânt în Cântarea Cântărilor; şi au făcut-o marii mistici ai tuturor timpurilor.

Revedeţi aceste versuri ale sfintei Tereza de Avila: Dacă vreţi să mă odihnesc, / vreau din dragoste să mă odihnesc; / dacă mă trimiteţi la muncă, / vreau să mor lucrând. / Decideţi unde, cum şi când? / Ce vreţi să faceţi cu mine²¹? Sau acel cântec al sfântului Ioan al Crucii, care începe într-un mod încântător: Un păstoraş singur este pedepsit, / străin de plăcere şi de mulţumire, / iar la păstoriţa sa se gândeşte / şi pe ea şi-a pus pieptul chinuit de dragoste²².

Dragostea omenească, atunci când este curată, îmi inspiră un mare respect, o veneraţie nespusă. Cum să nu stimăm aceste dovezi de dragoste sfinte, nobile, ale părinţilor noştri, cărora le datorăm o mare parte din prietenia noastră cu Dumnezeu? Eu binecuvântez această dragoste cu amândouă mâinile, şi când am fost întrebat de ce cu amândouă mâinile, răspunsul meu imediat a fost: pentru că nu am patru!

Binecuvântată să fie dragostea omenească! Dar mie Domnul mi-a cerut mai mult. Şi, acest lucru îl afirmă teologia catolică, a te dărui din dragoste pentru împărăţia cerului doar lui Isus şi, prin Isus, tuturor oamenilor, este ceva mai sublim decât dragostea căsătoriei, deşi căsătoria este un sacrament, şi sacramentum magnum²³.

Dar în orice caz, fiecare la locul său, cu chemarea pe care Dumnezeu i-a pus-o în suflet – singur, căsătorit, văduv, preot – trebuie să se străduiască să trăiască cu delicateţe castitatea, care este virtute pentru toţi şi de la toţi cere luptă, delicateţe, gingăşie, forţă, acea fineţe pe care doar o înţelegem când ne adunăm lângă inima îndrăgostită a lui Cristos pe cruce. Să nu vă îngrijoraţi dacă în vreun moment simţiţi tentaţia care vă dă târcoale. A simţi este una şi a consimţi este alta. Tentaţia poate fi respinsă uşor, cu ajutorul lui Dumnezeu. Ceea ce nu convine în niciun fel este dialogul.

Să nu ne lipsească în ziua noastră unele momente dedicate special întâlnirii cu Dumnezeu, în care să ridicăm spre el gândurile noastre, fără să fie nevoie să iasă de pe buzele noastre cuvinte, pentru că acestea cântă în inimă. Să dedicăm acestei norme de pietate un timp suficient; la oră fixă, dacă este posibil. Lângă tabernacol, însoţindu-l pe cel care a rămas din dragoste. Şi, dacă nu se poate altfel, oriunde în altă parte, pentru că Domnul nostru este în mod inefabil în sufletul nostru în har. Te sfătuiesc totuşi să mergi mereu, când e posibil, la capelă: şi subliniez că nu spun biserică, pentru a fi mai clar că nu este un loc în care să stai, cu emfază de ceremonie oficială, ci un loc în care îţi ridici mintea la cer în reculegere şi intimitate, cu convingerea că Isus Cristos te vede, te aude, te aşteaptă şi te veghează din tabernacol, unde este cu adevărat prezent, ascuns în speciile sacramentale.

Fiecare dintre voi, dacă vrea, poate găsi propriul făgaş, pentru această convorbire cu Dumnezeu. Nu îmi place să vorbesc despre metode, nici despre formule, pentru că niciodată nu mi-a plăcut ideea de a încorseta pe cineva: am încercat să îi încurajez pe toţi să se apropie de Domnul, respectând fiecare suflet aşa cum este, cu propriile sale caracteristici. Cereţi-i să pună proiectele sale în viaţa noastră: nu doar în minte, ci şi în adâncul inimii şi în toate activităţile noastre exterioare. Vă asigur că astfel vă veţi elibera de mare parte din neplăcerile şi din grijile egoismului, şi veţi simţi puterea de a extinde binele în jurul vostru. Câte contrarietăţi dispar când, interior, ne aşezăm cât mai aproape de acest Dumnezeu al nostru, care nu ne abandonează niciodată! Se reînnoieşte, cu diferite nuanţe, această dragoste a lui Isus pentru ai săi, pentru bolnavi, pentru paralitici. El ne întreabă: ce se întâmplă cu tine? Mi se întâmplă că... Şi, imediat, lumină sau, cel puţin, acceptare şi pace.

Invitându-te la aceste confidenţe adresate Învăţătorului, mă refer în special la dificultăţile tale personale, pentru că majoritatea obstacolelor pentru fericirea noastră se nasc dintr-o mândrie mai mult sau mai puţin ascunsă. Ne considerăm de o valoare excepţională, cu calităţi extraordinare; şi, când ceilalţi nu ne preţuiesc suficient, ne simţim umiliţi. Este o bună ocazie să ne îndreptăm spre rugăciune şi de a ne corecta, cu certitudinea că niciodată nu este prea târziu pentru a schimba traseul. Dar este foarte bine să începem această schimbare de traseu cât mai devreme.

În rugăciune, mândria, cu ajutorul harului, se poate transforma în umilinţă. Şi se revarsă adevărata bucurie în suflet, chiar şi atunci când încă mai vedem noroiul de pe aripi, noroiul slăbiciunile, care se usucă. Apoi, prin mortificare, va cădea acest noroi şi vom putea zbura mai sus, pentru că ne va fi favorabil vântul milei lui Dumnezeu.

Să nu credem că, pe această cale a contemplaţiei, patimile s-ar fi atenuat definitiv. Ne-am înşela dacă am crede că năzuinţa de a-l căuta pe Cristos, realitatea întâlnirii cu el şi a relaţiei cu el, dulceaţa dragostei sale, ne transformă în persoane impecabile. Deşi nu vă lipseşte experienţa, lăsaţi-mă totuşi să vă amintesc acest lucru. Duşmanul lui Dumnezeu şi al omului, Satana, nu se dă bătut, nu se odihneşte. Şi ne asediază, inclusiv atunci când sufletul arde aprins de dragoste pentru Dumnezeu. Ştie că atunci căderea este mai dificil să se producă, dar că – dacă reuşeşte să facă în aşa fel încât creatura să-l ofenseze pe Domnul său, oricât de puţin – va putea lansa asupra acelei conştiinţe grava ispită a deznădejdii.

Dacă vreţi să învăţaţi din experienţa unui biet preot care nu pretinde să vorbească despre altceva decât despre Dumnezeu, vă sfătuiesc ca, atunci când carnea încearcă să-şi recupereze privilegiile pierdute sau mândria – care este şi mai rea – se revoltă şi se înfurie, grăbiţi-vă să vă adăpostiţi în aceste divine răni pe care, în trupul lui Cristos, le-au deschis cuiele care l-au prins pe cruce şi lancea care i-a străpuns pieptul. Faceţi aşa cum simţiţi: descărcaţi în rănile Domnului toată această dragoste omenească... şi această dragoste divină. Aceasta înseamnă a aspira la uniune, a te simţi frate al lui Cristos, de acelaşi sânge cu el, fiu al aceleiaşi mame, pentru că este ea cea care ne-a dus la Isus.