Lista numerelor

Roadele cumpătării

Cumpătarea înseamnă stăpânire de sine. Nu tot ceea ce experimentăm în trup şi în suflet trebuie să se manifeste fără frâu. Nu tot ceea ce se poate face trebuie făcut. Este mai comod să te laşi purtat de impulsuri care sunt numite naturale; dar la capătul acestui drum se găseşte tristeţea, izolarea în propria mizerie.

Unii nu vor să nege nimic stomacului, ochilor, mâinilor; nu vor să îl asculte pe cel care îi sfătuieşte să trăiască o viaţă curată. Capacitatea de a procrea – care este o realitate nobilă, participare la puterea creatoare a lui Dumnezeu – o folosesc dezordonat, ca pe un instrument în slujba egoismului.

Dar nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre necurăţie. Vreau să mă opresc asupra roadelor cumpătării, vreau să îl văd pe omul cu adevărat om, care nu este ataşat de lucrurile care strălucesc fără să aibă valoare, ca flecuşteţele pe care le adună coţofana. Acest om ştie să deosebească lucrurile care îi fac rău sufletului şi îşi dă seama că sacrificiul este doar aparent: pentru că trăind astfel – cu sacrificiu – se eliberează de multe servitudini şi reuşeşte, în profunzimea inimii sale, să se bucure de întreaga dragoste a lui Dumnezeu.

Viaţa îşi recapătă atunci nuanţele pe care lipsa de cumpătare le acoperă: omul este în stare să se preocupe de ceilalţi, să împartă ceea ce este al său cu toţi, să se dedice sarcinilor mari. Cumpătarea face sufletul sobru, modest, înţelegător; îi dă o modestie naturală care este totdeauna atrăgătoare, pentru că se observă în comportament stăpânirea de sine a inteligenţei. Cumpătarea nu înseamnă limitare, ci măreţie. Este mult mai multă privaţiune în desfrâu, în care sufletul abdică de la sine însuşi, pentru a-l sluji pe primul care îi zornăie la urechi câţiva arginţi.

Că Isus Cristos este modelul nostru, al tuturor creştinilor, o ştiţi la perfecţie, pentru că aţi auzit acest lucru şi aţi meditat asupra sa deseori. În plus, l-aţi spus atâtor suflete, în acest apostolat – relaţia umană cu sens divin – care face deja parte din eul vostru; l-aţi amintit, când era potrivit, slujindu-vă de acest mijloc minunat al corectării fraterne, pentru ca acela care vă asculta să îşi compare comportamentul cu cel al fratelui nostru întâi născut, Fiul Mariei, mama lui Dumnezeu şi mama noastră.

Isus este modelul. A spus-o el: Discite a me¹; Învăţaţi de la mine. Şi azi vreau să vă vorbesc despre o virtute care, fără a fi unica şi nici prima, acţionează totuşi în viaţa creştină ca sarea care fereşte de stricăciune, şi constituie piatra de încercare pentru sufletul apostolic: virtutea curăţiei.

Cu siguranţă, caritatea teologală ni se arată ca virtutea cea mai înaltă; dar castitatea este mijlocul sine qua non, o condiţie indispensabilă pentru a ajunge la dialogul intim cu Dumnezeu; şi când nu este apărată, dacă persoana nu luptă, sfârşeşte prin a orbi; nu vede nimic, pentru că omul cu firea lui nu le primeşte cele ce vin de la Spiritul lui Dumnezeu².

Noi vrem să privim cu ochi curaţi, animaţi de predica Învăţătorului: Fericiţi cei curaţi cu inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu³. Biserica a prezentat mereu aceste cuvinte drept o invitaţie la castitate. Păstrează o inimă sănătoasă, scrie sfântul Ioan Gură de Aur, cei care au o conştiinţă complet curată sau cei care iubesc castitatea. Nicio virtute nu este atât de necesară ca aceasta pentru a-l vedea pe Dumnezeu⁴.

Toată inima dăruită

Trebuie să vă reamintesc că nu veţi găsi fericirea în afara obligaţiilor voastre creştine. Dacă le abandonaţi, ar rămâne o remuşcare cruntă şi aţi fi nişte nefericiţi. Chiar şi lucrurile cele mai obişnuite care aduc puţină fericire, şi care sunt legitime, pot deveni atunci amare ca fierea, acre ca oţetul, respingătoare ca mirosul de pucioasă.

Fiecare dintre voi, şi eu de asemenea, ne încredinţăm lui Isus: Doamne, eu îmi propun să lupt şi ştiu că Tu nu pierzi bătălii; şi înţeleg că, dacă uneori le pierd, este pentru că m-am îndepărtat la tine! Ia-mă de mână şi nu te bizui pe mine, nu mă lăsa!

Vă veţi gândi: Tată, da, sunt atât de fericit! Da, îl iubesc pe Isus Cristos! Da, chiar dacă sunt din lut, vreau să ajung la sfinţenie, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al preasfintei sale mame! Nu mă îndoiesc; doar te previn cu aceste exortaţii, pentru cazul în care apare vreo dificultate.

În acelaşi timp, trebuie să îţi repet că existenţa creştinului – a ta şi a mea – este una de dragoste. Această inimă a noastră s-a născut pentru a iubi. Şi când nu i se dă un sentiment pur, şi curat, şi nobil, este învinsă şi se umple de mizerie. Adevărata dragoste pentru Dumnezeu – curăţenia vieţii, prin urmare – se află la fel de departe de senzualitate ca de insensibilitate, de orice sentimentalism ca de absenţa sau duritatea inimii.

Este păcat să nu ai inimă. Sunt nişte nefericiţi cei care nu au învăţat niciodată să iubească cu tandreţe. Noi, creştinii, suntem îndrăgostiţi de dragoste: Domnul nu ne vrea seci, rigizi, ca o materie inertă. Ne vrea impregnaţi de duioşia sa! Cel care pentru Dumnezeu renunţă la o dragoste omenească nu este un singuratic, ca aceste persoane triste, nefericite şi deprimate, pentru că au dispreţuit generozitatea de a iubi curat.

Dragoste omenească şi castitate

Pentru a menţine relaţia cu Domnul, v-am explicat deseori, m-au ajutat de asemenea – nu îmi pasă dacă se ştie – aceste cântece populare, care se referă aproape totdeauna la dragoste: îmi plac cu adevărat. Pe mine şi pe unii dintre voi, Domnul ne-a ales cu totul pentru el; şi transpunem în plan divin această dragoste nobilă despre care cântă dragostea omenească. O face Duhul Sfânt în Cântarea Cântărilor; şi au făcut-o marii mistici ai tuturor timpurilor.

Revedeţi aceste versuri ale sfintei Tereza de Avila: Dacă vreţi să mă odihnesc, / vreau din dragoste să mă odihnesc; / dacă mă trimiteţi la muncă, / vreau să mor lucrând. / Decideţi unde, cum şi când? / Ce vreţi să faceţi cu mine²¹? Sau acel cântec al sfântului Ioan al Crucii, care începe într-un mod încântător: Un păstoraş singur este pedepsit, / străin de plăcere şi de mulţumire, / iar la păstoriţa sa se gândeşte / şi pe ea şi-a pus pieptul chinuit de dragoste²².

Dragostea omenească, atunci când este curată, îmi inspiră un mare respect, o veneraţie nespusă. Cum să nu stimăm aceste dovezi de dragoste sfinte, nobile, ale părinţilor noştri, cărora le datorăm o mare parte din prietenia noastră cu Dumnezeu? Eu binecuvântez această dragoste cu amândouă mâinile, şi când am fost întrebat de ce cu amândouă mâinile, răspunsul meu imediat a fost: pentru că nu am patru!

Binecuvântată să fie dragostea omenească! Dar mie Domnul mi-a cerut mai mult. Şi, acest lucru îl afirmă teologia catolică, a te dărui din dragoste pentru împărăţia cerului doar lui Isus şi, prin Isus, tuturor oamenilor, este ceva mai sublim decât dragostea căsătoriei, deşi căsătoria este un sacrament, şi sacramentum magnum²³.

Dar în orice caz, fiecare la locul său, cu chemarea pe care Dumnezeu i-a pus-o în suflet – singur, căsătorit, văduv, preot – trebuie să se străduiască să trăiască cu delicateţe castitatea, care este virtute pentru toţi şi de la toţi cere luptă, delicateţe, gingăşie, forţă, acea fineţe pe care doar o înţelegem când ne adunăm lângă inima îndrăgostită a lui Cristos pe cruce. Să nu vă îngrijoraţi dacă în vreun moment simţiţi tentaţia care vă dă târcoale. A simţi este una şi a consimţi este alta. Tentaţia poate fi respinsă uşor, cu ajutorul lui Dumnezeu. Ceea ce nu convine în niciun fel este dialogul.

Obişnuiesc să afirm că trei sunt punctele care ne umplu de bucurie pe pământ şi ne aduc fericirea eternă în cer: o fidelitate fermă, delicată, veselă şi indiscutabilă faţă de credinţă, faţă de chemarea pe care fiecare a primit-o şi faţă de puritate. Cel care rămâne agăţat de tufele cu spini de pe drum – senzualitatea, mândria... –, va rămâne din propria voinţă şi dacă nu se corectează, va fi un nefericit pentru că a întors spatele iubirii lui Cristos.

Afirm din nou că toţi avem slăbiciuni. Dar mizeriile noastre nu trebuie să ne facă niciodată să nesocotim iubirea lui Dumnezeu, ci să ne refugiem în această iubire, să ne plasăm în această bunătate divină, la fel cum războinicii din vechime intrau în armura lor: acel ecce ego, quia vocasti me²⁶ – aici sunt, pentru că m-ai chemat – este apărarea noastră. Nu trebuie să ne îndepărtăm de Dumnezeu, pentru că descoperim slăbiciunile noastre; trebuie să atacăm mizeriile, tocmai pentru că Dumnezeu are încredere în noi.