Lista numerelor

În intimitatea personală, în comportamentul exterior; în raportul cu ceilalţi, în muncă, fiecare trebuie să încerce să se menţină în prezenţa continuă a lui Dumnezeu, cu o conversaţie – un dialog – care nu se manifestă în exterior. Mai bine spus, nu se exprimă în modul obişnuit, cu zgomot de cuvinte, dar se face observat prin efortul şi prin sârguinţa plină de dragoste pe care le depunem pentru a ne îndeplini bine sarcinile, atât cele importante, cât şi cele mărunte. Dacă nu am proceda cu aceeaşi tenacitate, am fi puţini consecvenţi în condiţia noastră de fii ai lui Dumnezeu, pentru că am fi irosit mijloacele pe care Domnul le-a pus providenţial la îndemâna noastră, ca să ajungem la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Cristos²⁴.

În timpul ultimului război spaniol, călătoream frecvent pentru a le oferi asistenţă sacerdotală multor tineri care se aflau pe front. Într-o tranşee, am auzit un dialog care mi-a rămas întipărit în minte. În apropiere de Teruel, un soldat tânăr comenta despre altul, pe care îl văzuse mai nehotărât, lipsit de curaj: Ăsta nu e un om dintr-o bucată! Mi-ar provoca o tristeţe enormă dacă despre vreunul dintre noi s-ar putea afirma, pe bună dreptate, că suntem inconsecvenţi; oameni care dau asigurări că vor să fie creştini autentici, sfinţi, dar care irosesc mijloacele, întrucât în îndeplinirea obligaţiilor lor nu îi arată continuu lui Dumnezeu duioşia lor şi dragostea lor filială. Dacă aşa ar arăta acţiunile noastre, nu am fi, nici tu, nici eu, creştini dintr-o bucată.

Povesteşte sfântul Luca, în capitolul al şaptelea: Şi unul dintre farisei a rugat pe Isus să mănânce la el. Intrând în casa fariseului, el s-a aşezat la masă¹. Vine atunci o femeie din oraş, cunoscută ca păcătoasă, şi se apropie ca să-i spele picioarele lui Isus, care, potrivit obiceiului epocii, mânca stând rezemat. Lacrimile sunt apa acestui mişcător spălat; ştergarul care usucă este părul. Cu parfumul adus într-un vas scump de alabastru, unge picioarele Învăţătorului. Şi le sărută.

Fariseul nu vede asta cu ochi buni. Nu poate înţelege că Isus adăposteşte atâta milă în inima lui. Omul acesta – se gândeşte el –, dacă ar fi un prooroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este aceea care se atinge de el². Isus îi citeşte gândurile şi îl lămureşte: Vezi tu pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi nu mi-ai dat apă pentru picioarele mele; dar ea mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei şi mi le-a şters cu părul capului ei. Tu nu mi-ai dat sărutare; dar ea, de când am intrat, n-a încetat să-mi sărute picioarele. Capul nu mi l-ai uns cu untdelemn, dar ea mi-a uns picioarele cu parfum. De aceea îţi spun: Păcatele ei cele multe sunt iertate, căci a iubit mult³.

Nu putem să ne oprim acum asupra minunilor divine ale inimii milostive a Domnului nostru. O să ne concentrăm asupra altui aspect al acestei scene: cât de mult îi lipsesc lui Isus toate aceste detalii ale politeţii şi delicateţii omeneşti pe care fariseul nu a fost în stare să le manifeste. Cristos este perfectus Deus, perfectus homo⁴, Dumnezeu, a doua persoană din Sfânta Treime, şi om perfect. Aduce salvarea, şi nu distrugerea naturii; şi învăţăm de la el că nu este creştineşte să ne purtăm rău cu omul, creatura lui Dumnezeu, făcut după chipul şi asemănarea sa⁵.

Virtuţi omeneşti

O anumită mentalitate laicistă şi alte modalităţi de gândire pe care le putem numi pietiste au în comun faptul că nu consideră creştinul un om întreg şi deplin. După cei dintâi, exigenţele evangheliei ar înăbuşi calităţile umane; după ceilalţi, natura umană decăzută ar pune în pericol puritatea credinţei. Rezultatul este acelaşi: necunoaşterea profunzimii întrupării lui Cristos, ignorarea faptului că cuvântul a devenit trup, om, şi a locuit printre noi⁶.

Experienţa mea de om, de creştin şi de preot îmi arată exact contrariul: nu există inimă, oricât ar fi de scufundată în păcat, care să nu ascundă, ca jarul în cenuşă, o umbră de nobleţe. Şi când am bătut la poarta acestor inimi, unul câte unul şi cu cuvântul lui Cristos, au răspuns totdeauna.

În această lume, mulţi nu-l întâlnesc pe Dumnezeu; sunt creaturi care poate nu au avut ocazia să asculte cuvântul divin sau care l-au uitat. Dar înclinaţiile lor omeneşti sunt sincere, leale, pline de compasiune, onorabile. Iar eu îndrăznesc să afirm că acela care reuneşte aceste condiţii este pe punctul de a fi generos cu Dumnezeu, pentru că virtuţile omeneşti alcătuiesc fundamentul celor supranaturale.

Este adevărat că nu este de ajuns această capacitate personală; nimeni nu se mântuieşte fără harul lui Cristos. Dar dacă individul conservă şi cultivă un principiu de rectitudine, Domnul îi va netezi calea; şi va putea să fie sfânt, pentru că a trăit ca un om de bine.

Aţi observat, poate, alte cazuri, într-un anumit sens opuse: atâţia oameni care îşi spun creştini – pentru că au fost botezaţi şi primesc şi alte sacramente –, dar care se arată neloiali, mincinoşi, nesinceri, mândri... Şi cad dintr-o lovitură. Par stele care strălucesc un moment pe cer şi, imediat, cad fără întoarcere.

Dacă acceptăm responsabilitatea noastră de fii ai săi, Dumnezeu ne vrea foarte umani. Capul să atingă cerul, dar tălpile să păşească sigure pe pământ. Preţul pentru a trăi creştineşte nu este să încetezi de a fi om sau de a abdica de la efortul de a dobândi aceste virtuţi pe care unii le au, chiar dacă nu îl cunosc pe Cristos. Preţul fiecărui creştin este sângele răscumpărător al Domnului nostru, care ne vrea – insist – foarte umani şi foarte divini, cu strădania zilnică de a-l imita pe el, care este perfectus Deus, perfectus homo.

Naturaleţea şi simplitatea sunt două minunate virtuţi omeneşti, care îl fac pe om capabil să primească mesajul lui Cristos. Şi, dimpotrivă, tot ce este încâlcit, complicat, învârtitul în jurul propriei persoane, construieşte un zid care ne împiedică frecvent să auzim glasul Domnului. Amintiţi-vă ce le-a spus în faţă Cristos fariseilor: au intrat într-o lume pe dos, care cere să se plătească zeciuială pentru izmă, mărar şi pentru chimen, abandonând obligaţiile esenţiale ale legii, ale dreptăţii şi ale credinţei; se străduiesc să strecoare tot ceea ce beau, ca să nu treacă nici măcar un ţânţar, dar înghit o cămilă²¹.

Nu. Nici viaţa omenească nobilă a aceluia care – fără a fi vina lui – nu îl cunoaşte pe Isus Cristos, nici viaţa creştinului nu trebuie să fie ciudate, stranii. Aceste virtuţi omeneşti, pe care le privim astăzi, duc toate la aceeaşi concluzie. Este om adevărat cel care îndrăzneşte să fie onest, leal, sincer, puternic, cumpătat, generos, senin, drept, harnic, răbdător. A te comporta astfel poate fi dificil, dar niciodată ciudat. Dacă unii se miră, ar putea fi pentru că privesc lucrurile cu ochi tulburi, umbriţi de o secretă laşitate. E o lipsă de forţă.

În plus: cine a zis că, pentru a vorbi despre Cristos, pentru a-i răspândi doctrina, ar trebui să se facă lucruri neobişnuite, ciudate? Trăieşte viaţa ta obişnuită; munceşte acolo unde eşti, încercând să îndeplineşti îndatoririle cerute de starea ta, să faci bine munca specifică profesiei sau meseriei tale, crescând, îmbunătăţindu-te, în fiecare zi. Fii loial, înţelegător cu ceilalţi şi exigent cu tine însuţi. Mortifică-te şi fii vesel. Acesta va fi apostolatul tău. Şi, fără să găseşti motivul, fiindcă sesizezi slăbiciunile tale, cei care te înconjoară vor veni la tine şi, într-o discuţie naturală, simplă – la ieşirea de la muncă, la o reuniune de familie, în autobuz, într-o plimbare, oriunde – veţi vorbi despre neliniştile care sunt în sufletele tuturor, deşi câteodată unii nu vor să îşi dea seama: le vor înţelege mai bine, când vor începe să îl caute cu adevărat pe Dumnezeu.

Roag-o pe Maria, regina apostolorum, să te ajute să te hotărăşti să fii părtaş la aceste dorinţe de a semăna şi de a pescui, care tresaltă în inima Fiului său. Te asigur că, dacă începi, vei vedea, ca pescarii din Galileea, barca plină. Şi pe Cristos pe mal, care te aşteaptă. Pentru că pescuitul este al său.