Lista numerelor

În lucrurile Tatălui

Cred că ne va ajuta să încheiem mai bine aceste reflecţii un pasaj din Evanghelia după sfântul Luca, din capitolul al doilea. Cristos este un copil! Ce durere au simţit mama lui şi sfântul Iosif pentru că – la întoarcerea de la Ierusalim – nu era printre rude şi prieteni! Şi ce bucurie a simţit Isus, când l-au văzut, de departe, învăţându-i pe învăţătorii lui Israel! Dar uitaţi-vă ce cuvinte, dure în aparenţă, ies din gura Fiului, când îi răspunde mamei lui: De ce m-aţi căutat³⁴?

Nu era firesc să îl caute? Sufletele care ştiu ce înseamnă să îl pierzi pe Cristos şi să îl găseşti pot înţelege asta... De ce m-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui meu³⁵? Oare nu ştiaţi că eu trebuie să îmi dedic în totalitate timpul Tatălui meu ceresc?

Iubilate Deo. Exsultate Deo adiutori nostro²⁰. Lăudaţi-l pe Dumnezeu. Bucuraţi-vă în Domnul, unicul nostru ajutor. Isus, cine nu înţelege acest lucru, nu ştie nimic despre iubire, nici despre păcate, nici despre mizerii! Eu sunt un biet om, şi înţeleg ce înseamnă păcat, iubire şi mizerie. Ştiţi ce este să fii ridicat până la inima lui Dumnezeu? Puteţi înţelege ca un suflet să se confrunte cu Domnul, să îşi deschidă inima în faţa lui, să i se plângă? Eu mă plâng, de exemplu, când ia la el oameni de vârstă fragedă, când încă l-ar mai fi putut sluji şi iubi mulţi ani pe pământ; pentru că nu înţeleg acest lucru. Dar sunt gemete pline de încredere, pentru că ştiu că, dacă m-aş îndepărta de braţele lui Dumnezeu, m-aş împiedica curând. De aceea, imediat, rostind încet fiecare cuvânt în timp ce accept planurile cerului, adaug: să se facă, să se îndeplinească, să fie lăudată şi pe veci slăvită preadreapta şi preabinevoitoarea voinţă a lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor. Amin. Amin.

Acesta este modul de a proceda pe care ni-l arată evanghelia, isteţimea copilărească cea mai sfântă şi izvorul de eficienţă pentru lucrarea apostolică; şi aceasta este sursa dragostei noastre şi a păcii noastre de fii ai lui Dumnezeu, şi calea pe care putem transmite duioşie şi seninătate oamenilor. Doar astfel vom reuşi să ne încheiem în dragoste zilele, după ce am sfinţit munca noastră şi am căutat acolo fericirea ascunsă a lucrurilor lui Dumnezeu. Ne vom comporta cu sfânta lipsă de sfială a copiilor şi vom respinge ruşinea – ipocrizia – adulţilor, care se tem să se întoarcă la Tatăl lor, când au trecut prin eşecul unei căderi.

Termin cu salutul Domnului, pe care îl redă astăzi sfânta evanghelie: Pax vobis! Pace vouă... Discipolii se bucurară la vederea Domnului²¹, a acestui Domn care ne însoţeşte la Tatăl.

Îndatoriri de dreptate faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni

Întipăriţi-vă bine acest lucru în suflete, pentru că se observă în comportament: mai întâi, dreptate faţă de Dumnezeu. Aceasta este piatra de încercare a adevăratei foame şi sete de dreptate²³, care o distinge de zarva invidioşilor, a răutăcioșilor, a egoiştilor şi a hrăpăreţilor... Pentru că a-i nega Creatorului şi Mântuitorului nostru recunoaşterea abundentului şi inefabilului bine pe care ni-l acordă înseamnă cea mai cumplită şi mai ingrată dintre nedreptăţi. Voi, dacă cu adevărat vă străduiţi să fiţi drepţi, vă veţi gândi des la dependenţa voastră de Dumnezeu – întrucât ce bun ai, fără să-l fi primit²⁴?–, pentru a vă umple de recunoştinţă şi de dorinţa de a răspunde unui Tată care ne iubeşte la nebunie.

Atunci se va reînnoi în voi spiritul bun al pietăţii filiale, care vă va face să îl trataţi pe Dumnezeu cu căldură din inimă. Când ipocriţii seamănă în jurul vostru îndoiala dacă Domnul are dreptul să vă ceară atât de mult, nu vă lăsaţi înşelaţi. Dimpotrivă, puneţi-vă în prezenţa lui Dumnezeu fără condiţii, docili, ca lutul în mâna olarului²⁵, şi mărturisiţi supuşi: Deus meus et omnia! Tu eşti Dumnezeul meu şi totul. Şi dacă vreodată vine lovitura neaşteptată, supărarea nemeritată din partea oamenilor, veţi şti să cântaţi cu bucurie reînnoită: facă-se, împlinească-se, fie lăudată şi în veci slăvită dreapta şi buna voinţă a lui Dumnezeu, asupra tuturor lucrurilor. Amin. Amin.

Cu această angajare, râvna apostolică se încinge, creşte în fiecare zi – molipsindu-i şi pe ceilalţi –, pentru că binele este molipsitor. Nu este posibil ca biata noastră natură, atât de aproape de Dumnezeu, să nu ardă de dorinţa de a semăna în lumea întreagă bucuria şi pacea, de a uda totul cu apele mântuitoare care izvorăsc din coasta străpunsă a lui Cristos³⁹, de a începe şi de a sfârşi toate însărcinările din iubire.

V-am vorbit înainte despre dureri, despre suferinţe, despre lacrimi. Şi nu mă contrazic dacă afirm că, pentru un discipol care îl caută cu dragoste pe Învăţător, este foarte diferit gustul tristeţilor, al durerilor, al supărărilor: dispar în măsura în care se acceptă cu adevărat voinţa lui Dumnezeu, în măsura în care îndeplinesc cu bucurie planurile sale, ca nişte fii credincioşi, deşi nervii parcă se rup, iar supliciul pare insuportabil.