Lista numerelor

Sensul libertăţii

Niciodată nu vom putea să înţelegem pe deplin această libertate a lui Isus Cristos, imensă – infinită –, ca şi dragostea lui. Dar comoara nepreţuită a generosului său sacrificiu trebuie să ne facă să gândim: de ce mi-ai lăsat, Doamne, acest privilegiu, cu care sunt capabil să îţi urmez paşii, dar şi să te ofensez? Vom ajunge astfel să calibrăm folosirea justă a libertăţii dacă dispune către bine; şi orientarea ei greşită, atunci când cu această facultate pe care o are, omul uită, se îndepărtează de iubirea iubirilor. Libertatea personală – pe care o apăr şi o voi apăra mereu din toate puterile mele – mă face să întreb cu o siguranţă plină de convingere, conştient, de asemenea, de slăbiciunea mea: Ce aştepţi de la mine, Doamne, ca să o îndeplinesc din proprie voinţă?

Ne răspunde însuşi Cristos: Veritas liberabit vos, Adevărul vă va face liberi¹³. Ce adevăr este acesta, care iniţiază şi consumă de-a lungul întregii noastre vieţi drumul libertăţii? O să vi-l rezum, cu bucuria şi cu certitudinea care provin din relaţia dintre Dumnezeu şi creaturile sale: a şti că am ieşit din mâinile lui Dumnezeu, că suntem obiect al predilecţiei Preasfintei Treimi, că suntem fii ai unui Tată atât de mare. Îi cer Domnului meu să ne hotărâm să ne dăm seama de asta, să savurăm acest adevăr zi de zi: aşa ne vom comporta ca persoane libere. Nu uitaţi: cel care nu se ştie fiu al lui Dumnezeu, nu recunoaşte adevărul său cel mai intim şi îi lipsesc în acţiunile lui stăpânirea şi nobleţea proprii celor care îl iubesc pe Domnul mai presus de toate lucrurile.

Să vă convingeţi că, pentru a câştiga cerul, trebuie să ne străduim liberi, cu o hotărâre deplină, constantă şi voluntară. Dar libertatea singură nu este de ajuns: are nevoie de un far călăuzitor, de un ghid. Nu e posibil ca sufletul să meargă fără ca nimeni să nu îl stăpânească; şi pentru asta a fost răscumpărat astfel încât să îl aibă ca rege pe Cristos, al cărui jug este bun şi a cărui sarcină este uşoară (Mt 11,30), şi nu diavolul, a cărui domnie este apăsătoare¹⁴.

Respingeţi amăgirea celor care se mulţumesc să strige cu amărăciune: Libertate! Libertate! De multe ori, chiar în acest strigăt se ascunde o tragică servitute: pentru că alegerea care preferă eroarea nu eliberează; singurul care eliberează este Cristos¹⁵, pentru că doar el este calea şi adevărul şi viaţa¹⁶.

Să ne întrebăm din nou, în prezenţa lui Dumnezeu: Doamne, de ce ne-ai dat această putere? De ce ai pus în noi această facultate de a te alege sau de a te respinge? Tu vrei ca noi să folosim aşa cum trebuie această capacitate a noastră. Doamne, ce vrei să fac¹⁷? Iar răspunsul delicat, concis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta¹⁸.

Vedeţi? Libertatea îşi dobândeşte adevăratul sens atunci când se exercită în slujba adevărului care eliberează, când se foloseşte în căutarea iubirii infinite a lui Dumnezeu, care ne dezleagă de toate servituţile. În fiecare zi creşte dorinţa mea de a vesti cu voce tare această insondabilă bogăţie a creştinului: Libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu¹⁹! Aici se rezumă voinţa bună, care ne învaţă să urmărim binele, după ce îl deosebim de rău²⁰.

Mi-ar plăcea să meditaţi asupra unui punct fundamental, care ne confruntă cu responsabilitatea conştiinţei noastre. Nimeni nu poate să aleagă pentru noi: Iată aici gradul suprem de demnitate în oameni: faptul că prin ei înşişi, şi nu prin alţii, se îndreaptă spre bine²¹. Mulţi am moştenit de la părinţii noştri credinţa catolică şi, prin harul lui Dumnezeu, de când am primit Botezul, abia născuţi, a început în suflet viaţa supranaturală. Dar trebuie să reînnoim de-a lungul existenţei – şi chiar de-a lungul fiecărei zile – hotărârea de a-l iubi pe Dumnezeu mai presus de toate lucrurile. Este creştin, cu adevărat creştin, cel care se supune imperativului unicului Cuvânt al lui Dumnezeu²², fără să pună condiţii acestei ascultări, gata să reziste tentaţiei diavolului cu aceeaşi atitudine ca Isus: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai lui să-i slujeşti²³.

Sfântul Toma indică trei acte ale acestui bun obicei al inteligenţei: a cere sfatul, a judeca drept şi a decide¹⁴. Primul pas al prudenţei este recunoaşterea propriei limitări: virtutea umilinţei. A admite, în anumite chestiuni, că nu putem ajunge la toate, că nu putem prevedea, în atâtea cazuri, circumstanţe pe care este important să nu le pierdem din vedere în momentul judecării. De aceea, mergem la un consilier; dar nu la unul oarecare, ci la unul priceput şi animat de aceleaşi dorinţe sincere ca ale noastre de a-l iubi pe Dumnezeu, de a-l urma cu fidelitate. Nu este suficient să cerem o părere; trebuie să ne îndreptăm spre cine poate să ne-o dea dezinteresat şi just.

Apoi, este necesar să judecăm, pentru că prudenţa cere de obicei o hotărâre promptă, oportună. Dacă uneori este prudent să amânăm decizia până când avem toate elementele pentru a judeca, alteori ar fi o imprudenţă să nu începem să îndeplinim, cât mai curând, ceea ce vedem că trebuie făcut; în special când este în joc binele celorlalţi.