Lista numerelor

Omule, fii ceva mai puţin naiv (deşi eşti foarte copil şi mai ales în faţa lui Dumnezeu) şi nu mi-i face de ruşine pe fraţii tăi în faţa străinilor.

Trebuie să avem convingerea că Dumnezeu este neîncetat lângă noi. — Trăim ca şi cum Domnul ar fi undeva, departe, unde strălucesc stelele şi nu ne gândim că întotdeauna este şi lângă noi.

   Şi este ca un Tată iubitor — ne iubeşte pe fiecare dintre noi mai mult decât toate mamele lumii îşi pot iubi copiii —, ajutându-ne, inspirându-ne, binecuvântându-ne… şi iertându-ne.

   De câte ori, oare, nu am descreţit fruntea părinţilor noştri spunându-le, după o năzbâtie: nu o să mai fac! — Poate chiar în ziua aceea greşim din nou… Şi tatăl nostru, cu asprime prefăcută în glas, cu chipul sever, ne dojeneşte…, în timp ce inima i se înduioşează, cunoscându-ne slăbiciunea, gândind: bietul copil, ce eforturi face să se poarte bine!

   E nevoie să ne pătrundem, să trăim preaplinul, de faptul că Domnul este Tată și cu adevărat Tatăl nostru, care este lângă noi şi în ceruri.

Evenimentele publice ţi-au impus o izolare voită, care din cauza circumstanţelor poate să fie mai rea decât o temniţă. — Ai suferit o eclipsă de personalitate.

   Nu-ţi mai găseşti câmp de acţiune: egoisme, curiozităţi, neînţelegeri şi şoapte. — Bine; şi ce? Uiţi prea libera ta voinţă şi puterea ta de „copil“? — Lipsa de frunze şi de flori (de acţiune externă) nu exclude înmulţirea şi acţiunea rădăcinilor (viaţa interioară).

   Munceşte: direcţia lucrurilor se va schimba şi tu vei da mai multe roade şi mai gustoase decât ieri.

Caută să cunoşti „calea copilăriei spirituale“, fără să te „forţezi“ să urmezi acest drum. — Lasă Duhul Sfânt să lucreze.

Drum al copilăriei. — Abandonare de sine. — Copilărie spirituală. — Toate acestea nu sunt prostii, ci o puternică şi temeinică viaţă creştină.

În viaţa copilăriei spirituale ceea ce spun sau fac „copiii“, niciodată nu sunt copilării sau lucruri puerile.

Copilăria spirituală nu este nerozie spirituală, nici „blegeală“: e drum înţelept şi hotărât, pe care, datorită dificilei sale uşurinţe, sufletul trebuie să-l înceapă şi să-l urmeze condus de mâna lui Dumnezeu.

Copilăria spirituală cere supunerea raţiunii, ceea ce e mai dificil decât supunerea voinţei. — Pentru a supune raţiunea se cere, pe lângă harul lui Dumnezeu, un necontenit exerciţiu al voinţei, care să spună nu, aşa cum spune nu cărnii, de fiecare dată şi întotdeauna, rezultând deci paradoxul că cel ce urmează „Micul drum al copilăriei“, pentru a deveni copil, e nevoit să-şi întărească şi să-și îmbărbăteze voinţa.

A fi mic: marile îndrăzneli sunt întotdeauna ale copiilor. — Cine cere… luna? — Cine trece peste primejdii pentru a obţine ceea ce doreşte?

   „Puneţi“ într-un „astfel de“ copil mult har de la Dumnezeu, dorinţa de a face Voia lui (a lui Dumnezeu), multă dragoste pentru Isus, întreaga ştiinţă omenească pe care e capabil să o dobândească… şi veţi avea portretizat caracterul apostolilor de azi, aşa cum îi vrea, fără îndoială, Dumnezeu.

Fii copil. — Chiar mai mult. — Dar nu mi te proţăpi la „vârsta teribilismelor“. Ai văzut ceva mai nerod decât un copilandru făcând pe bărbatul, sau un bărbat „copilăros”?

   Copil, cu Dumnezeu: şi pentru a fi astfel, fii foarte bărbătesc în toate celelalte. — Ah, şi renunţă la apucăturile astea de căţel alintat.

Uneori ne simţim înclinaţi să facem mici copilării. — Sunt mici minunăţii înaintea lui Dumnezeu, iar atâta timp cât nu intervine rutina, vor fi desigur dintre acele lucrări rodnice, precum rodnică este mereu Iubirea.

Înaintea lui Dumnezeu, care este Etern, tu eşti un copil mai mic decât este, înaintea ta, un micuţ de doi ani.

   Şi în afară de faptul că eşti copil, eşti fiu al lui Dumnezeu. — Nu uita aceasta.

Să nu te întristezi când te vor copleşi neajunsurile. — Laudă-te cu infirmităţile tale, ca Sfântul Paul, căci copiilor li se îngăduie să-i imite pe cei mari, fără teamă de ridicol.

Greşelile şi imperfecţiunile tale şi chiar căderile tale cele mai grave, să nu te îndepărteze de Dumnezeu. — Copilul cel slab, dacă e discret, caută să stea aproape de tatăl lui.

Nu te nelinişti dacă te supără să faci aceste lucruri mărunte pe care El ţi le cere. — Vei ajunge până la urmă să zâmbeşti…

   Nu vezi cu câtă neplăcere copilul simplu îi dă tatălui, care-l încearcă, dulcele pe care-l are în mână? — Dar i-l dă: a învins dragostea.

Când vrei să faci lucrurile bine, foarte bine, până la urmă le faci mai rău! — Umileşte-te în faţa lui Isus, spunându-i: ai văzut cât de rău le fac pe toate? — Dacă nu mă ajuţi mult, le voi face şi mai rău!

   Ai milă de copilul tău: uite, aş vrea să scriu în fiecare zi o pagină mare în cartea vieţii mele… Dar sunt atât de grosolan, încât dacă Învăţătorul nu-mi ţine mâna, în loc de zvelte liniuţe, din condeiul meu ies lucruri întortocheate şi mâzgălituri care nu pot fi arătate nimănui.

   De acum înainte, Isuse, vom scrie mereu amândoi.

Dragostea mea: îmi recunosc stângăcia, care este atât de mare, atât de mare… încât chiar şi când vreau să mângâi, dăunez. — Îndulceşte purtările sufletului meu: dă-mi, vreau să-mi dai, în hotărâta bărbăţie a vieţii copilăriei, acea gingăşie şi acea alintare pe care le au copiii, când îşi tratează părinţii cu o intimă efuziune de Iubire.

Eşti plin de mizerii. — Pe zi ce trece, le vezi mai desluşit. — Dar să nu te sperie. — El ştie bine că nu poţi da roade mai multe.

   Din pricina căderilor tale fără de voie — căderi de copil — Dumnezeu Tatăl va avea mai mare grijă, iar Maria, Maica ta, nu te va lăsa din mâna ei iubitoare: profită şi, când zilnic Domnul te ridică de la pământ, îmbrăţişează-L cu toate puterile şi pune-ţi capul mizerabil pe pieptul Lui deschis, pentru ca bătăile preaprietenoasei Sale Inimi, până la urmă să te „înnebunească“.

O înţepătură. — Şi alta. Şi alta. — Suportă-le, omule! Nu vezi că eşti atât de mic, încât în viaţa ta — în drumuşorul tău — poţi oferi doar aceste mici cruci?

   În plus, fii atent: o cruce peste alta — o înţepătură… şi alta…, ce belşug!

   Până la urmă, fiule, ai ştiut să faci ceva grandios peste măsură: să iubeşti.

Când un suflet de copil îi arată Domnului dorinţa de a fi iertat, trebuie să fie sigur că va vedea repede împlinită această dorinţă: Isus va smulge din suflet trena imundă, care se târăşte prin mizeriile trecute; îl va uşura de povara moartă, rămăşiţă a tuturor necurăţiilor, care-l leagă de pământ; va arunca departe de copil tot balastul pământesc al inimii sale pentru a urca până la Maiestatea lui Dumnezeu, spre a se topi în văpaia vie a Iubirii, care este El.

Această descurajare pe care ţi-o produc lipsa ta de generozitate, căderile tale, dările tale înapoi — poate, doar aparente — îţi dă impresia de multe ori că ai sfărâmat ceva cu valoare ridicată (sfinţirea ta).

   Nu te îngrijora: transpune în viaţa supranaturală modalitatea discretă pe care o întrebuinţează copiii simpli pentru a rezolva conflicte asemănătoare.

   Au spart — aproape întotdeauna din slăbiciune — un obiect foarte preţuit de tatăl lor. — Le pare rău, poate plâng, dar se duc să-şi aline mâhnirea împreună cu stăpânul obiectului distrus din pricina stângăciei lor…, iar tatăl uită valoarea — chiar dacă e mare — a obiectului distrus şi, plin de duioşie, nu numai că iartă, dar îl şi mângâie şi îmbărbătează pe micuţ. — Învaţă.

Rugăciunea voastră să fie bărbătească. A fi copil nu înseamnă a fi molatic.

Pentru cel ce îl iubeşte pe Isus, rugăciunea, chiar şi rugăciunea lipsită de căldură, e mângâierea care pune mereu capăt suferinţelor: se merge la rugăciune cu ardoarea cu care copilul merge spre zahăr, după ce a luat poţiunea amară.

Eşti distrat în timpul rugăciunii. — Caută să eviţi distracţiile, dar nu fii îngrijorat dacă, în pofida a toate, continui să fii distrat.

   Nu vezi cum, în viaţa obişnuită, până şi copiii cei mai cuminţi se amuză şi se distrează cu ceea ce îi înconjoară fără să asculte de multe ori ce le spune tatăl? — Asta nu înseamnă lipsă de iubire, nici de respect: e mizeria și micimea caracteristică copilului.

   Deci, iată: tu eşti un copil înaintea lui Dumnezeu.