Lista numerelor

Poate ca reacţie la o educaţie religioasă coercitivă, redusă uneori la doar câteva practici rutinare şi exagerat de sensibile, o parte a tinerilor de astăzi face total abstracţie de pietatea creştină, pentru că o consideră un fel de bigotism. Care este în opinia dumneavoastră soluţia pentru această problemă?

Soluţia este cea pe care întrebarea o sugerează: să-i înveţi – mai întâi cu exemplul, apoi cu cuvântul – în ce constă adevărata pietate. Bigotismul nu este altceva decât o tristă caricatură pseudo-spirituală, fiind produs în general de lipsa de doctrină, dar şi de o anumită deformare în psihicul uman: este logic să-i dezguste pe cei care iubesc ceea ce este autentic şi sincer.

Am văzut cu bucurie cum pietatea creştină este acceptată de către tineri – cei de astăzi, ca şi cei de acum patruzeci de ani:

- când este făcută cu sinceritate;

- când înţeleg că a te ruga înseamnă a vorbi cu Domnul aşa cum vorbeşti cu un părinte, cu un prieten: nu într-un fel anonim, ci direct, personal, adresându-i-te cu tu;

- când încearcă să aibă ecou în sufletele lor acele cuvinte ale lui Isus Cristos care sunt o invitaţie la întâlnirea plină de încredere: vos autem dixi amicos, v-am numit prieteni ⁵;

- când se apelează cu hotărâre la credinţa lor, pentru ca să vadă că Domnul este acelaşi ieri şi azi şi totdeauna ⁶.

Pe de altă parte, este foarte necesar să vadă cum această pietate naivă şi cordială impune şi practicarea virtuţilor omeneşti, care nu se poate reduce la câteva acte de devoţiune săptămânale sau zilnice, ci trebuie să ocupe toată viaţa, să dea sens muncii, odihnei, prieteniei, distracţiei, la orice. Nu putem fi copiii Domnului numai din când în când, chiar dacă sunt unele momente dedicate special pentru a reflecta, pentru a ne pătrunde de acest sens al filiaţiei divine care este seva pietăţii.

Am spus înainte că tineretul înţelege foarte bine toate acestea. Şi acum adaug că acela care încearcă să trăiască astfel se simte veşnic tânăr. Creştinul, chiar dacă este un bătrân de optzeci de ani, trăind în comuniune cu Isus Cristos, se poate bucura cu adevărat rostind cuvintele rugăciunii de la poalele altarului: voi intra la altarul lui Dumnezeul, la Dumnezeu, care-i dă tinereţii meleveselie ⁷.

Atunci vi se pare important să fie educaţi copiii, de mici, în spiritul pietăţii? Credeţi că în familie trebuie să se facă unele acte de pietate?

Consider că acesta este tocmai drumul cel mai bun pentru a asigura copiilor o formare creştină autentică. Sfânta Scriptură ne vorbeşte de acele familii ale primilor creştini – Biserica domestică spune Sfântul Paul ⁸ -, cărora lumina Evangheliei le dădea un nou impuls şi o nouă viaţă.

În toate mediile creştine se ştie, din experienţă, ce rezultate bune dă această iniţiere naturală şi supranaturală în viaţa de evlavie, făurită la căldura căminului. Copilul învaţă să-l aşeze pe Domnul în prima linie a afecțiunilor lui fundamentale; învaţă să-l trateze pe Domnul ca Tată, iar pe Fecioara Maria ca Mamă; învaţă să se roage, urmând exemplul părinţilor. Când se înţelege acest lucru, se înţelege marea sarcină apostolică pe care o pot îndeplini părinţii şi cum sunt ei obligaţi să fie evlavioşi în mod sincer, pentru a le putea transmite – mai curând decât să-i înveţe - această pietate copiilor.

Mijloacele? Există practici ale pietăţii – puţine, scurte şi obişnuite – la care s-a apelat mereu în familiile creştine şi înţeleg că sunt minunate: binecuvântarea mesei, rugăciunea rozariului cu toţii laolaltă – deşi sunt unii, în vremea noastră, care atacă această extrem de solidă devoţiune pentru Sfânta Maria -, apoi rugăciunile personale la trezire şi la culcare. Este vorba de obiceiuri diferite, după loc; dar cred că întotdeauna trebuie să se îndeplinească un act de pietate de către toţi membrii familiei, împreună, în mod simplu şi firesc, fără bigotism.

Astfel, vom reuşi ca Domnul să nu fie considerat un străin pe care te duci să-l vezi o dată pe săptămână, duminica, la biserică, ci să fie văzut şi tratat aşa cum este în realitate: în mijlocul căminului fiindcă, aşa cum a spus Cristos: unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor ⁹.

O spun cu gratitudine şi cu mândrie de fiu şi mă rog mai departe – dimineaţa şi seara, şi cu voce tare – recitând rugăciunile învăţate în copilărie, de la mama. Mă poartă la Domnul, mă fac să simt dragostea cu care m-au învăţat să fac primii paşi de creştin; şi, oferindu-i Domnului ziua care începe sau mulţumindu-i pentru cea care se sfârşeşte, îl rog să le dăruiască fericirea gloriei sale celor pe care îi iubesc în deosebi şi, apoi, să ne ţină uniţi pe vecie în cer.

Întrebările anterioare s-au referit la logodnă; tema pe care o abordez acum se referă la căsnicie: ce sfaturi aţi da unei femei căsătorite pentru ca, odată cu trecerea anilor, viaţa ei matrimonială să continue să fie fericită, fără să fie umbrită de monotonie? Poate părea ceva neînsemnat, dar la revistă se primesc multe scrisori de la cititoare interesate de această temă.

Mie mi se pare că este, într-adevăr, o chestiune importantă şi, de aceea, şi posibilele soluţii sunt importante, în ciuda aparenţei lor modeste.

Pentru a păstra în căsnicie entuziasmul începutului, nevasta trebuie să încerce să-şi cucerească bărbatul în fiecare zi; şi la fel ar trebui să facă şi bărbatul în raport cu nevasta lui. Dragostea trebuie să fie regăsită în fiecare zi care începe, şi se câştigă cu sacrificii, cu zâmbete, dar şi cu dibăcie. Dacă bărbatul vine acasă obosit de la muncă şi femeia începe să vorbească prea mult, povestindu-i tot ce consideră ea că merge prost, poate fi surprinsă că el ajunge să-şi piardă răbdarea? Aceste lucruri mai puţin plăcute pot fi lăsate pentru un moment mai potrivit, când bărbatul e mai puţin obosit, mai bine dispus.

Alt detaliu: grija pentru aspectul personal. Dacă alt preot v-ar spune altminteri, cred că ar fi un sfătuitor prost. Cu cât are mai mulţi ani o persoană care trăieşte în lume, cu atât este mai necesar să fie interesată să-şi intensifice nu numai viaţa lăuntrică, ci şi – mai cu seamă în acest scop – grija pentru a fi prezentabilă; chiar dacă, fireşte, trebuie s-o facă întotdeauna ţinând seama de vârstă şi de împrejurări. Obişnuiesc să spun, în glumă, că faţadele cu cât sunt mai vechi cu atât au mai multă nevoie de renovare. Este un sfat de preot. Un vechi proverb spaniol spune că femeia îngrijită face ca bărbatul să nu se uite la alta.

De aceea, mă încumet să afirm că femeile sunt de vină, în optzeci la sută din cazuri, pentru infidelităţile soţilor, fiindcă nu ştiu să-i cucerească zi de zi, nu ştiu să fie atente, amabile, delicate. Atenţia femeii căsătorite trebuie să se concentreze asupra bărbatului şi a copiilor. Tot aşa cum atenţia bărbatului trebuie să se concentreze asupra nevestei şi a copiilor. Şi pentru asta trebuie să dedice timp şi stăruinţă, ca să reuşească, ca să o facă cât mai bine. Şi tot ce face ca această sarcină să fie imposibilă este rău, nefolositor.

Nu există scuze pentru a nu îndeplini această plăcută îndatorire. Bineînţeles, nu este o scuză munca în afara căminului şi nici chiar viaţa de pietate care, dacă nu devine compatibilă cu obligaţiile zilnice, nu este bună, nu este dorită de Domnul. Femeia căsătorită trebuie să se ocupe în primul rând de cămin. Îmi amintesc un cântec de pe meleagurile mele, care spune aşa: femeia care, pentru biserică,/ lasă tocana să se ardă,/ e pe jumătate înger,/ dar pe jumătate diavol. Mie mi se pare în întregime diavol.