Lista numerelor

Cum explicaţi succesul enorm al Opus Dei şi cu ce criterii măsuraţi acest succes?

Când o întreprindere este supranaturală, nu contează succesul sau eşecul, aşa cum sunt înţelese în mod obişnuit. Aşa cum le spunea Sfântul Paul creştinilor din Corint, ceea ce contează în viaţa spirituală nu este judecata celorlalţi, nici propria noastră judecată, ci aceea a Domnului.

Cu siguranţă Lucrarea este astăzi extinsă pe scară universală: din ea fac parte bărbaţi şi femei de aproape şaptezeci de naţionalităţi. Gândindu-mă la acest fapt, eu însumi sunt surprins. Nu îi găsesc vreo explicaţie omenească, dar cred că este voia Domnului, căci Sfântul Duh se pogoară unde doreşte şi se slujeşte de cine vrea spre a înfăptui sfinţirea oamenilor. Toate acestea constituie pentru mine motiv de a aduce mulţumiri, de smerenie, de a cere Domnului să ştim să-l servim întotdeauna.

Mă întrebaţi şi care este criteriul cu care măsor şi judec lucrurile. Răspunsul este foarte simplu: sfinţenia, roadele sfinţeniei.

Apostolatul cel mai important al Opus Dei este cel pe care fiecare membru îl înfăptuieşte prin mărturia vieţii lui şi prin cuvântul lui, în relaţiile zilnice cu prietenii şi colegii. Cine poate măsura eficacitatea supranaturală a acestui apostolat tăcut şi smerit? Căci nu se poate aprecia ajutorul presupus de exemplul unui prieten leal şi sincer, sau influenţa unei mame destoinice în sânul familiei.

Poate că întrebarea dumneavoastră se referă la apostolatele corporative realizate de Opus Dei, presupunând că, în acest caz, se pot măsura rezultatele dintr-un punct de vedere omenesc, tehnic: dacă o şcoală de pregătire a muncitorilor reuşeşte să-i promoveze social pe cei care o frecventează; dacă o universitate le oferă studenţilor o formare profesională şi culturală adecvate. Admiţând că întrebarea dumneavoastră se referă la acest aspect, vă pot spune că rezultatul se poate explica, în parte, fiind vorba de lucrări realizate de persoane care exercită această activitate ca sarcină profesională specifică, pentru care se pregătesc aşa cum fac toţi cei care doresc să facă o muncă serioasă. Aceasta înseamnă, între altele, că aceste lucrări nu sunt plănuite după nişte scheme preconcepute, ci pentru fiecare caz se studiază necesităţile specifice ale societăţii în cadrul căreia se vor realiza, pentru a le adapta la cerinţele reale.

Vă repet însă că Opus Dei nu este interesată în primul rând de eficacitatea omenească. Succesul sau eşecul real al acestor lucrări depinde de faptul că, fiind bine făcute din punct de vedere omenesc, slujesc sau nu pentru ca, atât cei care realizează aceste activităţi, cât şi cei care beneficiază de ele, să-l iubească pe Domnul, să se simtă fraţi cu toţi ceilalţi oameni şi să manifeste aceste sentimente aducând un serviciu dezinteresat umanităţii.

În Spania Opus Dei se mândreşte că reuneşte oameni din toate clasele sociale. Este valabilă această afirmaţie şi pentru restul lumii, sau trebuie să admitem că în celelalte ţări membrii Opus Dei provin mai cu seamă din medii culte, cum ar fi cei care conduc în industrie, în administraţie, în politică şi în profesiile liberale?

În Spania şi în toată lumea fac parte din Opus Dei persoane de toate condiţiile sociale: bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, muncitori, industriaşi, funcţionari, ţărani, oameni cu profesii liberale etc. Vocaţia este dată de Domnul iar Dumnezeu nu este părtinitor.

Dar Opus Dei nu se mândreşte cu nimic: operele apostolice nu sporesc prin forţele omeneşti, ci cu harul Sfântului Duh. Într-o asociaţie ce are o finalitate pământească, este logic să fie publicate statistici spectaculoase despre numărul, condiţia şi calităţile membrilor şi aşa fac de obicei organizaţiile care caută un prestigiu lumesc, însă acest mod de a acţiona, când se urmăreşte sfinţirea sufletelor, favorizează mândria colectivă, iar Cristos doreşte smerenia fiecărui creştin şi a tuturor creştinilor.

Cu privire la tema numărului de copii, mulţi soţi se simt descumpăniţi de sfaturile pe care le primesc chiar de la unii preoţi. Ce i-aţi sfătui dumneavoastră, dat fiind că există atâta confuzie?

Cei care tulbură astfel conştiinţele uită că viaţa este sfântă şi merită dojana aspră a Domnului împotriva orbilor care călăuzesc alţi orbi, împotriva celor care nu vor să intre în Împărăţia cerurilor şi nu-i lasă nici pe ceilalţi să intre. Nu le judec intenţiile şi chiar sunt sigur că mulţi dau asemenea sfaturi îndemnaţi de compasiune şi de dorinţa de a soluţiona situaţii dificile; dar nu pot ascunde că mă mâhneşte profund această muncă de distrugere – în multe cazuri diabolică – a celor care nu numai că nu propovăduiesc doctrina cea dreaptă, ci o mai şi pervertesc.

Soţii nu trebuie să uite, când aud sfaturi şi recomandări pe acest subiect, că este vorba de a şti ce doreşte Domnul. Când există sinceritate, corectitudine şi un minim de educaţie creştină, conştiinţa ştie să descopere voia Domnului, în această privinţă ca şi în toate celelalte. Pentru că se poate întâmpla să caute un sfat în favoarea propriului egoism, care tocmai să sufoce, cu presupusa sa autoritate, strigătul sufletului său, şi chiar să-şi schimbe sfătuitorul până dă de unul mai binevoitor. Între altele, aceasta este o atitudine fariseică nedemnă de un fiu al Domnului.

Sfatul altui creştin şi, în mod special – în chestiuni morale sau de credinţă –, sfatul unui preot, este un ajutor de nădejde pentru a recunoaşte ceea ce ne cere Domnul într-o anume împrejurare; însă sfatul nu elimină răspunderea personală; suntem noi, fiecare dintre noi, cei care trebuie să decidem la urmă şi va trebui să dăm socoteală personal Domnului de hotărârile noastre.

Mai presus de sfaturile particulare este legea Domnului, cuprinsă în Sfânta Scriptură, pe care Magisteriul Bisericii – călăuzit de Sfântul Duh – o păstrează cu grijă şi o propune. Când sfaturile particulare contrazic Cuvântul Domnului aşa cum ni-l transmite Magisteriul, trebuie să ne îndepărtăm cu fermitate de acele păreri greşite. Pe acela care acţionează corect, Domnul îl va ajuta cu harul său, inspirându-i ce trebuie să facă şi, când are nevoie, scoţându-i în cale un preot care să ştie să-i călăuzească sufletul pe drumuri drepte şi curate, chiar dacă adesea sunt anevoioase.

Munca de îndrumare spirituală trebuie să fie orientată nu în direcţia formării unor fiinţe lipsite de judecată, care se limitează să execute concret ceea ce le spune altcineva; dimpotrivă, îndrumarea spirituală trebuie să tindă să formeze persoane cu criterii proprii. Iar criteriul presupune maturitate, fermitate în convingeri, cunoaştere suficientă a doctrinei, delicateţe spirituală, educare a voinţei.

Este important ca soţii să dobândească un sens clar al demnităţii vocaţiei lor, să ştie că au fost chemaţi de Domnul pentru a ajunge la iubirea divină şi prin dragostea omenească; să ştie că au fost aleşi din veșnicie, pentru a colabora cu puterea creatoare a Domnului la procrearea şi apoi educarea copiilor; să ştie că Domnul le cere să facă, din căminul şi din viaţa lor de familie, o mărturie a tuturor virtuţilor creştine.

Căsătoria - nu voi înceta niciodată s-o repet – este un drum divin, mare şi minunat şi, ca tot ceea ce este divin în noi, are manifestări concrete ce corespund harului, generozităţii, dăruirii, dorinţei de a sluji. Egoismul, în oricare din formele sale, se opune acestei iubiri pentru Dumnezeu care trebuie să precumpănească în viaţa noastră. Această cerinţă este fundamentală şi trebuie să-o avem mereu în minte când ne referim la căsătorie şi la numărul copiilor.