Lista numerelor

Prindeţi-ne vulpile, vulpile cele mici, care ne strică viile; căci viile noastre sunt în floare²¹. Credincioşi în ceea ce este mic, foarte credincioşi în ceea ce este mic. Dacă ne străduim astfel, vom învăţa, de asemenea, să alergăm cu încredere în braţele sfintei Maria, ca fii ai săi. Nu v-am amintit la început că toţi avem foarte puţini ani, atâţia câţi au trecut de când ne-am hotărât să îl tratăm pe Dumnezeu cu intimitatea? Aşa că este de înţeles ca mizeria noastră şi nimicnicia noastră să se apropie de măreţia şi de puritatea sfântă a Maicii lui Dumnezeu care este, de asemenea, mama noastră.

Vă pot povesti o altă anecdotă adevărată, pentru că au trecut deja mulţi ani, destui ani, de când s-a întâmplat, şi pentru că o să vă ajute să vă gândiţi, prin contrastul şi duritatea expresiilor. Conduceam o serie de zile de reculegere pentru preoţi din diverse dieceze. Eu îi căutam cu afecţiune şi cu interes, ca să vină să vorbească, să îşi descarce conştiinţa, pentru că şi preoţii au nevoie de sfatul şi de ajutorul unui frate. Am început să vorbesc cu unul dintre ei, cam necioplit, dar foarte nobil şi sincer; l-am tras de limbă puţin, cu delicateţe şi cu interes sincer, pentru a găsi şi a lecui orice rană care ar fi fost acolo înăuntru, în inima sa. La un moment dat, m-a întrerupt, cu aceste cuvinte: O invidiez foarte tare pe măgăriţa mea; a îndeplinit servicii parohiale în şapte parohii şi nu se poate spune nimic rău despre ea. Ah, dacă aş fi făcut şi eu la fel!

Poate – examinează-te profund! – nici noi nu merităm elogiile pe care acest preot de ţară le aducea măgăriţei lui. Ai muncit atât de mult, ai ocupat posturi cu responsabilitate, ai triumfat în una sau altă însărcinare umană..., dar, în prezenţa lui Dumnezeu, nu găseşti nimic de care nu ar trebui să te plângi? Ai încercat cu adevărat să îi slujeşti pe Dumnezeu şi pe fraţii tăi oamenii, ori ţi-ai alimentat egoismul, gloria personală, ambiţiile tale, succesul tău exclusiv pământesc şi trecător?

Dacă vă vorbesc puţin prea direct, este pentru că eu vreau să fac încă o dată un act de căinţă foarte sincer şi pentru că aş vrea ca fiecare dintre voi să îşi ceară, de asemenea, iertare. La vederea infidelităţii noastre, la vederea atâtor greşeli, slăbiciuni, laşităţi – fiecare cu ale lui –, să-i repetăm Domnului, din adâncul inimii, acele exclamaţii pline de pocăinţă ale lui Petru: Domine, tu omnia nosti, tu scis quia amo te²²!, Doamne, tu toate le ştii: ştii că te iubesc, în pofida mizeriilor mele! Şi îndrăznesc să adaug: Tu ştii că te iubesc tocmai datorită acestor mizerii ale mele, pentru că mă fac să mă sprijin pe tine, care eşti tăria mea: Quia tu es, Deus, fortitudo mea²³. Şi de aici, reîncepem.

Luptaţi împotriva acestei excesive indulgenţe pe care fiecare o are faţă de sine însuşi: fiţi exigenţi cu voi! Uneori ne gândim prea mult la sănătate; la odihnă, care nu trebuie să lipsească, tocmai pentru că este necesară ca să ne întoarcem la lucru cu forţe reînnoite. Dar această odihnă – am scris deja de mulţi ani – nu înseamnă a nu face nimic: înseamnă să facem activităţi care cer mai puţin efort.

Alteori, cu false scuze, suntem destul de comozi, uităm de binecuvântata responsabilitate care apasă asupra umerilor noştri, ne mulţumim cu ceea ce este suficient pentru a ieşi la liman, ne lăsăm convinşi de justificări neîntemeiate pentru a sta cu mâinile încrucişate, în timp ce Satana şi aliaţii lui nu îşi iau vacanţă. Ascultă cu atenţie, şi meditează, ceea ce le scria sfântul Paul creştinilor care, de meserie, erau servitori: îi îndemna să îşi asculte stăpânii, slujindu-i nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca şi cum aţi vrea să plăceţi oamenilor, ci ca nişte robi ai lui Cristos, făcând din inimă voia lui Dumnezeu. Slujiţi-le cu bunăvoinţă, ca Domnului, iar nu oamenilor¹⁴. Ce sfat bun, să-l urmăm tu şi eu!

Să îi cerem lumină lui Isus Cristos, Domnul nostru, şi să îl rugăm să ne ajute să descoperim, în fiecare clipă, acest sens divin care transformă vocaţia noastră profesională în axul pe care se fundamentează şi în jurul căreia se roteşte chemarea noastră la sfinţenie. În evanghelie citiţi că Isus era cunoscut ca faber, filius Mariae¹⁵, muncitorul, tâmplarul, fiul Mariei: deci şi noi, cu mândrie sfântă, trebuie să demonstrăm cu fapte că suntem muncitori, bărbaţi şi femei ai muncii!

Dat fiind că trebuie să ne comportăm tot timpul ca nişte trimişi ai lui Dumnezeu, trebuie să fim foarte conştienţi că nu îl slujim cu loialitate când ne abandonăm sarcina; când nu împărtăşim cu ceilalţi râvna şi abnegaţia în îndeplinirea îndatoririlor profesionale; când suntem consideraţi leneşi, neserioşi, frivoli, dezordonaţi, înceţi, inutili... Pentru că acela care neglijează aceste obligaţii aparent mai puţin importante cu greu va învinge în celelalte aspecte ale vieţii interioare, care, cu siguranţă, cere mai mult efort. Cine este credincios în cele mai mici lucruri, cu siguranţă, este credincios şi în cele mari; şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept şi în cele mai mari¹⁶.

Convinşi că Dumnezeu se află peste tot, noi cultivăm ogoarele preamărindu-l pe Dumnezeu, străbatem mările şi facem toate celelalte meserii ale noastre cântându-i milostivirea¹⁸. Astfel, suntem uniţi cu Dumnezeu în orice moment. Chiar şi când sunteţi izolaţi, scoşi din mediul vostru obişnuit – ca acei tineri în tranşee –, trăiţi în harul lui Dumnezeu, prin intermediul muncii personale şi sârguincioase, continue, pe care aţi ştiut s-o transformaţi în rugăciune, pentru că aţi început-o şi aţi încheiat-o în prezenţa lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt.

Dar să nu uitaţi că sunteţi şi în prezenţa oamenilor şi că se aşteaptă de la voi – de la tine! – o mărturie creştină. De aceea, în profesiunea noastră, în ceea ce este omenesc, trebuie să lucrăm în aşa fel încât să nu ne fie ruşine dacă ne văd muncind cei care ne cunosc şi ne iubesc, nici să nu le dăm motive să roşească. Dacă vă comportaţi conform acestui spirit pe care încerc să vi-l transmit, nu îi veţi face de ruşine pe cei care au încredere în voi, nici nu vă veţi înroşi de jenă; şi nici nu veţi păţi ca acel om din parabolă, care şi-a propus să ridice un turn: După ce i-a pus temelia, să nu-l poată sfârşi şi toţi cei ce-l vor vedea să înceapă să râdă de el, zicând: Omul acesta a început să zidească şi n-a putut termina¹⁹!.

Vă asigur că, dacă nu pierdeţi perspectiva supranaturală, vă veţi încununa treaba voastră, veţi termina catedrala voastră, până la a pune ultima piatră.

A face totul din dragoste

Şi cum voi reuşi – mă vei întreba – să acţionez mereu în acest spirit, care mă face să îmi îndeplinesc la perfecţie munca profesională? Răspunsul nu este al meu, vine de la sfântul Paul: Vegheaţi, fiţi tari în credinţă, fiţi oameni, întăriţi-vă! Tot ce faceţi să fie făcut cu dragoste²¹!. Faceţi totul din dragoste şi într-un mod liber; nu faceţi niciodată loc fricii sau rutinei: slujiţi-l pe Tatăl nostru Dumnezeu.

Îmi place să repet – pentru că le-am verificat foarte bine – acele versuri nu prea reuşite din punct de vedere artistic, dar foarte grăitoare: Mi vida es toda de amor / y, si en amor estoy ducho, /es por fuerza del dolor, / que no hay amante mejor / que aquel que ha sufrido mucho∗²². Ocupă-te de treburile tale profesionale din dragoste: du până la capăt totul din dragoste, insist, şi vei vedea – tocmai pentru că iubeşti, deşi guşti amărăciunea neînţelegerii, a nedreptăţii, a nerecunoştinţei şi chiar a eşecului omenesc – minunile pe care le produce munca ta. Fructe delicioase, seminţe de eternitate!

Nu este prudent cel care nu greşeşte niciodată, ci acela care ştie să îşi corecteze erorile. Este prudent pentru că preferă să nu ochească de douăzeci de ori, înainte de a se lăsa purtat de un absenteism comod. Nu lucrează cu o viteză nebunească sau cu o temeritate absurdă, dar îşi asumă riscul deciziilor sale şi nu renunţă să obţină binele, de teamă că nu va reuşi. În viaţa noastră, întâlnim colegi ponderaţi, care nu se înflăcărează înclinând balanţa în partea care le convine. În aceste persoane, aproape instinctiv, avem încredere; pentru că, fără înfumurare şi fără surle şi trâmbiţe, procedează totdeauna bine, cu dreptate.

Această virtute cardinală pornită din inimă este indispensabilă la un creştin; dar obiectivele finale ale prudenţei nu sunt concordia socială sau împăcarea pentru a nu provoca fricţiuni. Motivul fundamental este îndeplinirea voinţei lui Dumnezeu, care ne vrea simpli, dar nu puerili; prieteni ai adevărului, dar niciodată aiuriţi sau superficiali. O inimă pricepută dobândeşte ştiinţa¹⁷; iar această ştiinţă este cea a iubirii lui Dumnezeu, cunoaşterea definitivă, cea care ne poate salva, aducând tuturor creaturilor roadele păcii şi ale înţelegerii şi, pentru fiecare suflet, viaţa eternă.

Ce contează că ne împiedicăm, dacă în durerea căderii găsim energia care ne ridică din nou şi ne impulsionează să mergem mai departe cu reînnoit avânt? Să nu uitaţi că sfânt nu este cel care nu cade, ci cel care se ridică mereu, cu umilinţă şi cu sfântă încăpăţânare. Dacă în cartea Înţelepciunii se spune că dreptul cade de şapte ori pe zi¹⁰, tu şi eu – biete creaturi – nu trebuie să ne mirăm, nici să ne descurajăm în faţa propriilor mizerii personale, în faţa şovăielilor noastre, pentru că vom continua să mergem înainte, dacă ne căutăm forţa în acela care ne-a promis: Veniţi la mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, iar eu vă voi uşura¹¹. Mulţumesc, Doamne, quia tu es, Deus, fortitudo mea¹², pentru că ai fost mereu tu, şi doar tu, Dumnezeul meu, puterea mea, refugiul meu, sprijinul meu.

Dacă vrei cu adevărat să progresezi în viaţa ta interioară, fii umil. Caută constant, cu încredere, ajutorul Domnului şi al Maicii sale binecuvântate, care este şi mama ta. Cu seninătate, liniştit, oricât de mult doare rana încă necicatrizată de la ultima ta căzătură, îmbrăţişează din nou crucea şi spune: Doamne, cu ajutorul tău, voi lupta ca să nu mă opresc, voi răspunde cu fidelitate la invitaţiile tale, fără teamă de pantele abrupte, nici de aparenta monotonie a muncii obişnuite, nici de ciulinii şi de pietrişul drumului. Îmi ajunge că mă asistă milostivirea ta şi că la sfârşit voi găsi fericirea eternă, bucuria şi dragostea în vecii vecilor.

Apoi, în timpul aceluiaşi vis, acel scriitor a descoperit o a treia cale: strâmtă, plină de asperităţi şi de pante dure, ca şi a doua. Pe acolo mergeau unii, trecând prin mii de cazne, cu o atitudine solemnă şi maiestuoasă. Cu toate acestea, sfârşeau în acelaşi hău oribil spre care ducea prima cale. Este drumul pe care o iau ipocriţii, cei cărora le lipseşte rectitudinea intenţiei, cei care sunt mânaţi de un fals zel, cei care pervertesc lucrările divine amestecându-le cu egoisme temporale. Este o neghiobie să începi o lucrare dificilă cu scopul de a fi admirat; să respecţi poruncile Domnului cu un efort susţinut, dar să aspiri la o recompensă pământească. Cel care, prin exercitarea virtuţilor, pretinde beneficii omeneşti, este ca acela care vinde un obiect preţios pe mai nimic: ar putea să câştige cerul şi, în schimb, se mulţumeşte cu o preamărire efemeră... De aceea se spune că speranţele ipocriţilor sunt ca pânza de păianjen: atâta efort pentru a o ţese, iar la sfârşit o ia dintr-o suflare vântul morţii¹³.

Cu ochii la ţintă

Dacă vă amintesc aceste adevăruri dure, este pentru a vă invita să examinaţi atent motivele care impulsionează comportamentul vostru, cu scopul de a îndrepta ceea ce trebuie îndreptat, oferind totul slujirii lui Dumnezeu şi a fraţilor voştri, oamenilor. Iată că Domnul a trecut de partea noastră, ne-a privit cu dragoste şi ne-a dat o sfântă chemare, nu întemeiată pe faptele noastre, ci pe hotărârea şi pe harul său. Acesta ne-a fost dat în Cristos Isus înainte de timpurile veşnice¹⁴.

Purificaţi-vă intenţia, ocupaţi-vă de toate lucrurile din dragoste pentru Dumnezeu, îmbrăţişând cu bucurie crucea fiecărei zile. Am repetat de mii de ori, pentru că cred aceste idei trebuie să fie sculptate în inima creştinilor: când nu ne limităm să tolerăm şi, în schimb, iubim contrazicerea, durerea fizică sau morală şi i-o oferim lui Dumnezeu, ca ispăşire pentru păcatele noastre personale şi pentru păcatele tuturor oamenilor, atunci vă asigur că această durere nu este apăsătoare.

Nu se mai duce o cruce oarecare, se descoperă crucea lui Cristos, cu consolarea că Mântuitorul se încarcă cu suportarea greutăţii. Noi colaborăm, ca Simon din Cirene care, când se întorcea de la munca pe câmpul său, gândindu-se la o meritată pauză, s-a văzut silit să pună umărul ca să îl ajute pe Isus¹⁵. A fi cireneanul voluntar a lui Cristos, a însoţi atât de îndeaproape umanitatea lui în suferinţă, redusă la cea mai de jos stare, pentru un suflet îndrăgostit nu înseamnă o nefericire, aduce certitudinea apropierii lui Dumnezeu, care ne binecuvântează cu această alegere.

Foarte des, nu puţini oameni au remarcat cu uimire bucuria pe care, slavă lui Dumnezeu, o au şi o transmit fiii mei din Opus Dei. În faţa evidenţei acestei realităţi, răspund mereu cu aceeaşi explicaţie, pentru că nu ştiu alta: fundamentul fericirii lor constă în a nu se teme de viaţă, nici de moarte, în a nu se speria în faţa necazurilor, în efortul cotidian de a trăi cu spirit de sacrificiu, dispuşi constant – în pofida mizeriei şi a slăbiciunii personale – să se nege pe ei înşişi, astfel încât să facă drumul creştin mai plăcut şi mai plin de iubire pentru ceilalţi.

Ca bătaia inimii

În timp ce eu vorbesc, ştiu că voi, în prezenţa lui Dumnezeu, încercaţi să vă treceţi în revistă comportamentul. Nu este adevărat că majoritatea acestor neplăceri care au neliniştit sufletul tău, a acestei lipse de pace, vin din faptul că nu ai răspuns invitaţiilor divine; sau, mai degrabă, din faptul că ai mers, poate, pe calea ipocriţilor, pentru că te căutai pe tine însuţi? Cu trista intenţie de a menţine în faţa celor care te înconjoară aparenţa unei atitudini creştine, în interiorul tău nu acceptai renunţarea, mortificarea pasiunilor tale strâmbe, dăruirea fără condiţii, dezinteresată, precum Isus Cristos.

Iată, în aceste momente de meditaţie în faţa tabernacolului, nu vă puteţi limita să ascultaţi cuvintele pe care le spune preotul, doar materializând rugăciunea intimă a fiecăruia. Eu îţi prezint câteva consideraţii, îţi semnalez nişte puncte, pentru ca tu să le prinzi în mod activ şi să reflectezi asupra lor la rândul tău, transformându-le în teme ale unui colocviu foarte personal şi liniştit între Dumnezeu şi tine, astfel încât să le aplici la situaţia ta actuală şi, cu lumina pe care Domnul ţi-o aduce, să faci distincţie în comportamentul tău între ceea ce merge drept de ceea ce se abate de la drumul drept, pentru a ne corecta cu ajutorul harului său.

Mulţumeşte-i Domnului pentru acest cumul de lucrări bune pe care le-ai realizat, dezinteresat, pentru ca să poţi cânta cu psalmistul: M-a scos din groapa ticăloşiei şi din tina noroiului, şi a pus pe piatră picioarele mele şi a îndreptat paşii mei¹⁶. Cere-i de asemenea iertare pentru omisiunile tale sau pentru paşii tăi greşiţi, când ai intrat în acest lamentabil labirint al ipocriziei, afirmând că doreşti gloria lui Dumnezeu şi binele aproapelui, dar de fapt te onorai pe tine însuţi... Fii îndrăzneţ, fii generos şi spune nu: nu mai vrei să îi înşeli pe Domnul şi omenirea.

Din motive pe care nu e cazul să le amintesc – dar pe care le ştie bine Isus, care prezidează asupra noastră din tabernacol –, viaţa mea m-a condus spre a mă şti în mod special fiu al lui Dumnezeu, şi am savurat bucuria de a mă pune în inima Tatălui meu, pentru a corecta, pentru a mă purifica, pentru a-l sluji, pentru a-i înţelege şi a-i ierta pe toţi, pe baza dragostei sale şi a umilinţei mele.

De aceea, acum vreau să insist asupra necesităţii ca voi şi eu să ne refacem, să ne trezim din acest somn de slăbiciune care atât de uşor ne toropeşte, şi să reîncepem să percepem, într-un mod mai profund şi, în acelaşi timp, mai imediat, condiţia noastră de fii ai lui Dumnezeu.

Exemplul lui Isus, fiecare pas al lui Cristos prin acele locuri din Orient, ne ajută să ne pătrundem de acest adevăr. Dacă noi primim mărturia oamenilor – citim în epistolă –, mărturia lui Dumnezeu este mai mare⁵. Şi, în ce constă mărturia lui Dumnezeu? Din nou vorbeşte sfântul Ioan: Vedeţi câtă dragoste ne-a dăruit Tatăl, încât să ne numim, precum şi suntem, copii ai lui Dumnezeu... Dragii mei, acum suntem copii ai lui Dumnezeu⁶.

De-a lungul anilor, am încercat să mă sprijin fără şovăială pe această realitate plină de bucurie. Rugăciunea mea, în orice împrejurare, a fost aceeaşi, cu tonuri diferite. I-am spus: Doamne, tu m-ai pus aici; Tu mi-ai încredinţat un lucru sau altul, şi eu contez pe tine. Ştiu că eşti Tatăl meu şi am văzut mereu că micuţii sunt absolut siguri de părinţii lor. Experienţa mea de preot mi-a confirmat că această abandonare în mâinile Domnului face sufletele să obţină o puternică, profundă şi senină pietate, care le impulsionează să lucreze tot timpul cu intenţie dreaptă.