Lista numerelor

Ştim că fac parte din Opus Dei bărbaţi şi femei de orice condiţie socială, celibatari sau căsătoriţi. Care este deci elementul comun ce caracterizează vocaţia pentru Lucrare? Ce angajamente îşi asumă fiecare membru pentru a realiza scopurile Opus Dei?

Vă voi spune în câteva cuvinte: să caute sfinţenia în mijlocul lumii, în stradă. Cine primeşte de la Dumnezeu vocaţia specifică pentru Opus Dei ştie că trebuie să afle sfinţenia şi s-o trăiască în starea lui obişnuită, în exercitarea muncii lui, manuale sau intelectuale. Am spus ştie că trebuie să afle sfinţenia şi s-o trăiască, pentru că nu este vorba de a accepta un simplu postulat teoretic, ci de a-l transpune zi de zi, în viaţa obişnuită.

A dori să afli sfinţenia – în ciuda greşelilor şi defectelor personale, care vor dura toată viaţa – înseamnă să te străduieşti, prin harul Domnului, să trăieşti caritatea, care este plenitudinea legii şi legătura desăvârșirii. Caritatea nu este ceva abstract; înseamnă dăruire reală şi totală în slujba Domnului şi a tuturor oamenilor; a acelui Dumnezeu care ne vorbeşte în liniştea rugăciunii şi în rumoarea lumii; a acelor oameni a căror existenţă se întretaie cu a noastră.

Trăind caritatea - Iubirea - se trăiesc toate virtuţile omeneşti şi supranaturale ale creştinului, care formează o unitate şi care nu pot fi reduse la enumerări exhaustive. Caritatea cere imperios să se trăiască dreptatea, solidaritatea, responsabilitatea familială şi socială, sărăcia, bucuria, castitatea, prietenia...

Se vede imediat că practicarea acestor virtuţi duce la apostolat. Mai mult: este chiar apostolat. Pentru că, încercând să trăiască astfel în mijlocul muncii zilnice, creştinul devine prin purtarea lui exemplu bun, mărturie, ajutor concret şi eficace, învăţând să urmeze paşii lui Cristos care coepit facere et docere, a început să facă şi să înveţe ⁵, adăugând exemplului cuvântul. De aceea, încă de acum patruzeci de ani, am numit această muncă apostolat de prietenie şi de încredințare.

Toţi membrii Opus Dei simt această dorinţă înflăcărată de sfinţenie şi apostolat. De aceea nu există în Lucrare grade sau categorii de membri. Ceea ce există este o pluralitate de situaţii personale – situaţia pe care fiecare o are în lume – la care se adaptează aceeaşi unică vocaţie specifică şi divină: chemarea de a se dărui, de a se strădui, liber şi responsabil, să îndeplinească voia Domnului, manifestată pentru fiecare dintre noi.

Cum puteţi vedea, fenomenul pastoral al Opus Dei ia naştere de jos, adică din viaţa obişnuită a creştinului care trăieşte şi lucrează alături de ceilalţi oameni. Nu se înscrie pe linia unei laicizări - desacralizări - a vieţii monahale sau religioase; nu este ultimul stadiu al apropierii călugărilor de lume.

Cel care primeşte vocaţia Opus Dei capătă o nouă viziune a lucrurilor din jurul lui: noi lămuriri în relaţiile sale sociale, în profesie, în preocupări, în tristeţile şi bucuriile sale. Dar nicio clipă nu încetează să trăiască în mijlocul a toate acestea; şi nu se cuvine absolut deloc să vorbim de adaptarea la lumea sau la societatea modernă: nimeni nu se adaptează la ceea ce are, fiindu-i propriu; în ceea ce se are ca ceva propriu, se trăieşte. Vocaţia primită este aidoma celei născute în sufletul acelor pescari, ţărani, negustori ori soldaţi care, stând în preajma lui Isus Cristos în Galileea, îl auzeau cum spunea: Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este ⁶.

Repet că această perfecţiune – pe care o urmăresc membrii Opus Dei – este pur şi simplu perfecţiunea proprie a creştinului: cu alte cuvinte, aceea la atingerea căreia este chemat orice creştin şi care presupune trăirea deplină a exigenţelor credinţei. Nu ne interesează perfecţiunea evanghelică, aceasta fiind considerată a fi proprie călugărilor şi unor instituţii asimilate acestora; şi cu atât mai puţin ne interesează aşa numita viaţă de perfecţiune evanghelică, aceasta referindu-se, conform canoanelor ecleziastice, la statutul de călugăr.

Drumul vocaţiei călugărești mi se pare binecuvântat şi necesar în Biserică, iar cel care nu l-ar considera astfel n-ar fi pătruns de spiritul Lucrării. Dar acest drum nu este al meu, nici al membrilor Opus Dei. Se poate spune că, venind la Opus Dei, toţi membrii şi fiecare în parte au pus condiţia explicită de a nu-şi schimba starea. Caracteristica specifică nouă este aceea de a sfinţi propria stare în lume, fiecare dintre membri sfinţindu-se în locul întâlnirii sale cu Cristos: acesta este angajamentul asumat de fiecare membru, pentru a realiza ţelurile Opus Dei.

Aţi putea să-mi oferiţi câteva date despre expansiunea Lucrării în aceşti patruzeci de ani de viaţă? Care sunt operele sale apostolice cele mai importante?

Mai întâi trebuie să spun că îi mulţumesc din inimă Domnului, Tatăl Nostru, pentru că mi-a îngăduit să văd Lucrarea extinsă în toată lumea, la numai patruzeci de ani de la întemeierea sa. Când a luat fiinţă, în 1928, în Spania, s-a născut romană, ceea ce pentru mine înseamnă catolică, universală. Iar primul ei impuls a fost, cum era inevitabil, să se extindă în toate ţările.

Gândindu-mă la toţi aceşti ani care s-au scurs, îmi vin în minte multe întâmplări care mă umplu de bucurie: fiindcă, amestecându-se cu dificultăţile şi necazurile care sunt într-un fel sarea vieţii, îmi amintesc eficacitatea harului Domnului şi dăruirea – plină de bucurie – a atâtor bărbaţi şi femei care au ştiut să fie fideli. Pentru că vreau să spun foarte limpede că apostolatul fundamental al Opus Dei este cel pe care îl desfăşoară individual fiecare membru chiar la locul lui de muncă, în familie, lângă prieteni. Această muncă nu atrage atenţia, nu este uşor de redat în statistici, dar produce roadele sfinţeniei în mii de suflete care îl urmează pe Cristos, în tăcere şi cu sârguinţă, în mijlocul sarcinilor profesionale de zi cu zi.

Nu voi vorbi mai mult despre această temă. V-aş putea povesti viaţa exemplară a nenumărate persoane, dar astfel s-ar denatura frumuseţea divină şi umană a acestei munci, nesocotindu-i discreţia. A o reduce la numere, la statistici, ar fi şi mai greşit, pentru că ar însemna să vrem să catalogăm, în zadar, roadele harului în sufletul oamenilor.

Pot să vă vorbesc despre lucrările apostolice conduse de membrii Lucrării în multe ţări. Activităţi cu scopuri spirituale şi apostolice, în care se simte strădania de a munci cu râvnă şi cu dorinţa de perfecţiune de asemenea omenească şi la care colaborează multe alte persoane care nu sunt din Opus Dei, însă înţeleg valoarea supranaturală a acestei munci, sau îi apreciază valoarea umană, cum este cazul atâtor necreştini care ne ajută în mod eficient. Întotdeauna este vorba de lucrări laice şi seculare, promovate de cetăţeni obişnuiţi, în exercitarea drepturilor lor civice fireşti, conform legilor din fiecare ţară, şi duse constant la bun sfârşit pe temeiuri profesionale. Cu alte cuvinte, sunt lucrări care nu aspiră la niciun fel de privilegii sau tratament preferenţial.

Ştiţi desigur că una din lucrările de acest gen se desfăşoară la Roma: este centrul ELIS, destinat calificării profesionale şi formării integrale a muncitorilor prin şcoli, activităţi sportive şi culturale, biblioteci etc. Este o lucrare ce răspunde necesităţilor de la Roma şi circumstanţelor particulare ale mediului uman în care a apărut cartierul Tiburtino. Opere asemănătoare se realizează la Chicago, Madrid, Ciudad de México şi în multe alte locuri.

Alt exemplu ar putea fi Strathmore College of Arts and Science, din Nairobi. Este un college preuniversitar, pe unde au trecut sute de studenţi din Kenia, Uganda şi Tanzania. Prin intermediul lui, câţiva locuitori din Kenia care aparţin de Opus Dei, împreună cu alţi concetăţeni, au desfăşurat o temeinică activitate didactică şi socială. A fost primul centru din Africa de Est care a realizat completa integrare rasială şi, prin munca sa, a contribuit din plin la africanizarea culturii. La fel se poate spune şi despre Kianda College, tot din Nairobi, care desfăşoară o activitate de primă importanţă în domeniul formării noii femei africane.

Pentru a mai aduce un singur exemplu, mă pot referi la altă lucrare: Universitatea din Navarra. De la întemeierea sa în 1952, s-a dezvoltat neîncetat, ajungând acum la optsprezece facultăţi, şcoli şi institute, la cursurile cărora participă peste şase mii de studenţi. Contrar celor publicate recent în unele ziare, trebuie să spun că Universitatea din Navarra nu a fost susţinută de subvenţii statale. Statul spaniol nu preia în niciun fel cheltuielile de întreţinere; a contribuit doar cu câteva subvenţii pentru crearea de noi locuri de şcolarizare. Universitatea din Navarra se întreţine graţie ajutorului unor persoane şi asociaţii particulare. Sistemul de învăţământ şi de viaţă universitară, bazat pe criteriul responsabilităţii personale şi al solidarităţii între toţi cei care lucrează acolo, s-a dovedit eficient, constituind o experienţă cu totul pozitivă în actuala situaţie a universităţii în lume.

V-aş putea vorbi de lucrări de alt gen din Statele Unite, Japonia, Argentina, Australia, Filipine, Anglia, Franţa etc. Însă nu este necesar. E de-ajuns să spun că Opus Dei se extinde actualmente pe cinci continente şi că fac parte din ea persoane de peste şaptezeci de naţionalităţi şi de cele mai diverse rase şi condiţii.