Lista numerelor

Dumneavoastră vorbiţi şi scrieţi de mulţi ani că vocaţia laicilor constă în trei elemente: „a sfinţi munca, a se sfinţi prin muncă şi a-i sfinţi pe ceilalţi prin muncă”. Aţi putea să ne precizaţi ce înţelegeţi exact prin primul, a sfinţi munca?

Este greu de explicat pe scurt, pentru că în această expresie sunt implicate concepte fundamentale din însăşi teologia Creaţiei. Am propovăduit întotdeauna – de patruzeci de ani – că orice muncă omenească cinstită, intelectuală sau manuală, trebuie să fie realizată de credincios cu cea mai mare perfecţiune posibilă: cu perfecţiunea omenească (deci competenţa profesională) şi cu cea creştină (din dragoste pentru voia Domnului şi în slujba oamenilor). Fiindcă făcută astfel, această muncă omenească, oricât de modestă şi măruntă ar părea, contribuie la ordonarea creştinească a realităţilor lumeşti – la manifestarea dimensiunii sale divine – şi este asumată şi integrată în opera prodigioasă a Creaţiei şi a Mântuirii lumii: astfel, munca este înălţată la demnitatea harului, se sanctifică, se preface în lucrarea lui Dumnezeu, operatio Dei, opus Dei.

Amintindu-le credincioşilor minunatele cuvinte ale Genezei –Domnul l-a creat pe om pentru ca acesta să muncească -, ne-am îndreptat privirea spre exemplul lui Cristos, care şi-a petrecut aproape în totalitate viaţa pământească lucrând ca meşteşugar într-un sat. Iubim această muncă omenească pe care El şi-a asumat-o ca o condiţie de viaţă, a cultivat-o şi a sfințit-o. Vedem în muncă – în nobila trudă creatoare a oamenilor – nu numai una din cele mai înalte valori umane, mijloc neapărat necesar pentru progresul societăţii şi statornicirea tot mai justă a relaţiilor între oameni, ci şi un semn al dragostei Domnului pentru creaturile sale, al dragostei între oameni şi al dragostei oamenilor faţă de Dumnezeu: un mijloc de desăvârşire, o cale spre sfinţenie.

De aceea, obiectivul unic al Opus Dei trebuie să fie veşnic acela de a contribui să existe în mijlocul lumii, în realităţile şi preocupările seculare, bărbaţi şi femei de toate rasele şi condiţiile sociale, care vor să-l iubească şi slujească pe Domnul şi să-şi iubească semenii în şi prin munca zilnică.

Mulţi studenţi se simt solidari şi doresc să adopte o atitudine activă faţă de realitatea pe care o constată şi anume aceea că, pe tot globul, foarte multe persoane suferă, fizic şi moral sau trăiesc în sărăcie. Ce idealuri sociale aţi recomanda acestui tineret intelectual de astăzi?

Idealul este, mai ales, realitatea muncii bine făcute, pregătirea ştiinţifică adecvată în timpul studiilor universitare. Cu această bază, sunt mii de locuri în lume care necesită braţe de lucru, care aşteaptă o muncă personală, susţinută şi plină de abnegaţie. Universitatea nu trebuie să formeze oameni care apoi să se folosească în chip egoist de beneficiile obţinute prin studiile lor, ci să îi pregătească pentru misiunea de a-şi ajuta cu generozitate semenii, dând dovadă de fraternitate creştină.

Adesea, această solidaritate se reduce la manifestări, orale sau scrise sau chiar la dispute sterile ori primejdioase: eu măsor solidaritatea prin opere în slujba oamenilor, şi cunosc mii de cazuri de studenţi spanioli şi din alte ţări care au renunţat să-şi construiască mica lor lume privată, dăruindu-se semenilor printr-o muncă profesională pe care încearcă s-o ducă la bun sfârşit, cu perfecţiune omenească, prin opere de învăţământ, de asistenţă, în opere sociale etc., cu un spirit veşnic tânăr şi plin de bucurie.

Această doctrină a Sfintei Scripturi, care există – aşa cum ştiţi – chiar în nucleul spiritului Opus Dei, vă va face să vă realizaţi munca cu perfecţiune, să-l iubiţi pe Domnul şi să vă iubiţi semenii, îndeplinind cu dragoste activităţile mărunte de zi cu zi, şi descoperind acel ceva divin care se află ascuns în detalii. Ce bine se potrivesc aici versurile poetului din Castilla! Binişor şi cu temei:/ să-ţi faci lucrul tău temeinic / decât să ţi-l faci mai bine ⁵.

Vă asigur, copiii mei, că atunci când un creştin îşi îndeplineşte cu dragoste până şi cele mai neînsemnate acţiuni zilnice, din ele se revarsă transcendenţa lui Dumnezeu. De aceea v-am tot repetat fără răgaz că vocaţia creştină constă în a face endecasilabi din proza de fiecare zi. La linia orizontului, copiii mei, ni se pare că se unesc cerul şi pământul. Dar nu e aşa, locul unde se contopesc cu adevărat este în inima voastră, când trăiţi cu sfinţenie viaţa obişnuită...

A trăi cu sfinţenie viaţa obişnuită, aşa cum v-am spus. Şi cu aceste cuvinte mă refer la întregul program al activităţilor voastre creştine. Lăsaţi-vă, aşadar, de visuri, de false idealisme, de fantezii, de ceea ce eu obişnuiesc să numesc mistica macar-onică! - măcar de n-aș fi căsătorit!, măcar de n-aș fi avut meseria asta!, măcar de aș fi fost mai sănătos!, măcar de aș fi fost tânăr!, măcar de aș fi fost bătrân!... -, şi concentraţi-vă în schimb, cu sobrietate, asupra realităţii materiale şi nemijlocite, căci acolo este Domnul: Priviţi-mi mâinile şi picioarele, a spus Isus înviat din morţi: Eu sunt. Pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu ⁶.

Sunt multe aspecte ale vieţii mediului laic în care vă mişcaţi, care se limpezesc plecând de la aceste adevăruri. Gândiţi-vă, de pildă, la acţiunea voastră în calitate de cetăţeni în viaţa obştească. Un om care ştie că lumea – şi nu numai biserica – este locul întâlnirii lui cu Cristos iubeşte această lume, încearcă să-şi însuşească o bună pregătire intelectuală şi profesională, îşi formează treptat – şi în deplină libertate – propriile criterii privitoare la problemele mediului în care acţionează şi ia, în consecinţă, propriile decizii care, fiind deciziile unui creştin, provin şi dintr-o meditaţie personală care încearcă, cu smerenie, să desluşească voia Domnului în aceste detalii, mărunte sau însemnate, ale vieţii.