Lista numerelor

Infertilitatea matrimonială - din cauza frustrării pe care o presupune – este câteodată sursa unor nepotriviri sau neînţelegeri. Care este, în opinia dvs, sensul pe care soţii creştini care nu au copii trebuie să-l dea căsniciei lor?

În primul rând vă spun că nu trebuie să se dea bătuţi cu prea mare uşurinţă; mai curând trebuie să-l roage pe Domnul să le dea descendenţă, să îi binecuvânteze – dacă aceasta îi este Voia – aşa cum i-a binecuvântat pe Patriarhii din Vechiul Testament; apoi se cuvine să recurgă la un medic bun, şi ele şi ei. Dacă, cu toate acestea, Domnul nu le dăruieşte copii, nu trebuie să vadă aici nicio frustrare; trebuie să fie mulţumiţi, descoperind chiar în acest fapt Voia Domnului în privinţa lor. Adesea, Dumnezeu nu dăruieşte copii întrucât cere mai mult. Cere aceeaşi strădanie şi aceeaşi delicată dăruire în a-şi ajuta semenii, fără curata bucurie omenească de a avea copii. Nu există, aşadar, motive pentru a se simţi frustraţi şi nici trişti.

Dacă soţii au viaţă lăuntrică, vor înţelege că Domnul îi îndeamnă să facă din existenţa lor un act de slujire creştină generoasă, un apostolat diferit de cel pe care l-ar fi făcut prin copiii lor, dar la fel de minunat.

Îi îndeamnă să se uite în jurul lor, căci vor descoperi imediat persoane care au nevoie de ajutor, de compasiune şi înţelegere. În plus, există multe lucrări apostolice la care pot contribui. Şi dacă ştiu să lucreze cu tragere de inimă, dacă ştiu să se dăruiască cu generozitate celorlalţi, uitând de ei înşişi, vor avea o rodnicie splendidă, o paternitate spirituală care le va umple sufletul de pace adevărată.

Trecând acum la o temă foarte concretă: tocmai s-a anunţat inaugurarea la Madrid a unei Şcoli-cămin conduse de Secţia feminină a Opus Dei, care îşi propune să creeze o atmosferă familială şi să ofere o formaţie completă femeilor de serviciu, calificându-le în ocupaţia lor. Ce influenţă credeţi că poate avea, pentru societate, acest tip de activităţi ale Opus Dei?

Această operă apostolică – sunt multe asemănătoare realizate de asociate ale Opus Dei care lucrează împreună cu alte persoane ce nu aparţin Operei noastre – are ca obiectiv principal să înnobileze ocupaţia femeilor de serviciu, astfel încât să-şi poată face munca în spirit ştiinţific. Spun în spirit ştiinţific, fiindcă e necesar ca munca în cămin să se desfăşoare aşa cum este: ca o adevărată profesie.

Nu trebuie uitat că s-a dorit să se prezinte această muncă drept ceva umilitor. Nu este adevărat: umilitoare erau, fără îndoială, condiţiile în care îşi desfăşurau adesea această activitate. Şi, uneori, continuă să fie umilitoare şi acum; pentru că lucrează după capriciul unor stăpâni arbitrari, fără garanţie de drepturi, cu retribuţie economică redusă, fără afecţiune. Trebuie să se impună respectarea unui contract de muncă adecvat, cu asigurări clare şi precise: trebuie să se stabilească limpede drepturile şi îndatoririle fiecărei părţi.

De asemenea - pe lângă aceste garanţii juridice – trebuie ca persoana care prestează acest serviciu să aibă capacitatea, pregătirea profesională. Am spus serviciu – chiar dacă astăzi acest cuvânt nu este agreat – deoarece orice muncă socială bine făcută este chiar asta, un serviciu minunat; atât munca femeii de serviciu, cât şi cea a profesorului sau a judecătorului. Nu este serviciu doar munca cuiva care condiţionează totul de propria-i bunăstare.

Munca în cămin este un lucru de primă importanţă! De altfel, toate muncile pot avea aceeaşi calitate supranaturală: nu există munci importante sau mărunte, toate sunt importante, dacă se fac cu dăruire. Muncile considerate importante îşi pierd din însemnătate atunci când se pierde spiritul creştin al vieţii. În schimb, există lucruri, în aparenţă neînsemnate, care pot fi foarte valoroase prin consecinţele lor reale.

Pentru mine este la fel de importantă munca uneia din fiicele mele din Opus Dei care este femeie de serviciu, ca şi munca unei fiice care are un titlu nobiliar. În ambele cazuri, nu mă interesează decât ca munca pe care o realizează să fie mijloc şi prilej de sfinţire personală şi a semenilor; şi va fi mai importantă munca persoanei care, în propria ei ocupaţie şi în propria ei stare, se sfinţeşte tot mai mult şi îşi îndeplineşte cu mai multă dăruire misiunea primită de la Domnul.

În faţa lui Dumnezeu, are aceeaşi calitate o profesoară universitară ca şi femeia care lucrează ca vânzătoare într-un magazin, sau ca secretară, sau ca muncitoare, sau ca ţărancă: toate sufletele sunt egale. Numai că, uneori, sunt mai frumoase sufletele persoanelor mai simple şi întotdeauna sunt mai plăcute Domnului cele care vorbesc cu mai multă căldură cu Dumnezeu Tatăl, cu Dumnezeu Fiul şi cu Dumnezeu Sfântul Duh.

Cu această Şcoală care s-a deschis la Madrid se pot face multe: se poate da un ajutor autentic şi eficient societăţii, într-o activitate importantă şi se poate înfăptui o muncă creştină în casele oamenilor, aducându-le bucurie, pace, înţelegere. Aş sta ore întregi să vorbesc despre acest subiect, dar e de-ajuns ceea ce am spus pentru a vedea că înţeleg munca în cămin ca pe o meserie de deosebită însemnătate, pentru că prin ea se poate face mult bine sau mult rău în sânul familiilor. Să sperăm ca va fi mult bine, căci vor fi multe persoane care, cu calităţi omeneşti, cu competenţă şi cu râvnă apostolică, vor face din această ocupaţie o sarcină plăcută, de extremă eficacitate în atâtea cămine din lume.