Lista numerelor

Sunt căsnicii în care femeia – din motive diferite – este separată de bărbat, aflându-se în situaţii degradante şi de nesuportat. În aceste cazuri, le este greu să accepte indisolubilitatea legăturii matrimoniale. Aceste femei, separate de soţ, se plâng că li se refuză posibilitatea de a-şi întemeia alt cămin. Ce aţi răspunde cu privire la aceste situaţii?

Aş spune acestor femei, înţelegându-le suferinţa, că pot vedea şi în această situaţie Voia Domnului, care nu este niciodată crud, pentru că este un Părinte plin de dragoste. Este posibil ca, pentru o anumită perioadă, situaţia să fie deosebit de dificilă, însă, dacă apelează la Domnul şi la binecuvântata sa Maică, harul lor le va fi de ajutor.

Indisolubilitatea legăturii matrimoniale nu este un capriciu al Bisericii, şi nici măcar o simplă lege pozitivă ecleziastică: este o lege naturală, de drept divin, şi răspunde perfect naturii noastre şi ordinii supranaturale a harului. De aceea, în imensa majoritate a cazurilor, este o condiţie indispensabilă pentru fericirea soţilor, pentru siguranţa spirituală a copiilor. Şi întotdeauna – chiar în acele cazuri dureroase de care am vorbit – acceptarea întocmai a Voinței Domnului aduce cu sine o profundă satisfacţie, ce nu poate fi înlocuită cu nimic. Nu este un fel de remediu sau o consolare: este esenţa vieţii creştine.

Dacă aceste femei au deja copii în îngrijire, trebuie să vadă în aceasta o exigenţă permanentă de dăruire drăgăstoasă, maternă, cu totul necesară, pentru a suplini în sufletele lor neajunsurile unui cămin împărţit. Şi trebuie să înţeleagă cu generozitate că această indisolubilitate, care pentru ele presupune sacrificii, este în cea mai mare parte a familiilor o apărare a integrităţii, ceva ce înnobilează dragostea soţilor şi îi fereşte pe copii să se simtă neajutoraţi.

Această uimire faţă de aparenta asprime a preceptului creştin al indisolubilităţii nu este nouă: Apostolii s-au mirat când Isus l-a adeverit. Poate părea o povară, un jug: dar însuşi Cristos a spus că jugul său este blând şi povara uşoară.

Pe de altă parte, chiar recunoscând inevitabila gravitate a unor situaţii destul de numeroase – care, în nu puţine cazuri, s-ar fi putut şi ar fi trebuit să fie evitate -, este necesar să nu se dramatizeze prea mult. Viaţa unei femei în aceste condiţii este realmente mai grea decât cea a altei femei maltratate sau decât a cuiva copleşit de una din marile suferinţe fizice sau morale pe care le scoate în cale existenţa?

Ceea ce provoacă într-adevăr nefericirea unei persoane – şi chiar a unei întregi societăţi – este căutarea frenetică a bunăstării, încercarea necondiţionată de a elimina tot ce este supărător. Viaţa prezintă mii de faţete, de situaţii extrem de diverse, unele dificile, altele doar în aparenţă uşoare. Fiecare din ele comportă propriul său har, este o chemare deosebită a Domnului: o ocazie inedită de a munci, de a aduce dovada divină a carităţii. L-aş sfătui pe cel care se simte copleşit de o situaţie dificilă să încerce să uite puţin de propriile probleme, pentru a se ocupa de problemele celorlalţi: procedând astfel, va fi mai împăcat şi, mai cu seamă, se va sfinţi.

Însă nu totul depinde de părinţi. Şi copiii trebuie să pună ceva în joc. Tinerii au avut întotdeauna o mare capacitate de entuziasm pentru toate lucrurile importante, pentru idealurile înalte, pentru tot ceea ce este autentic. Se cuvine să îi ajutăm să înţeleagă frumuseţea simplă – poate foarte tăcută, veşnic învăluită în naturaleţe – care există în viaţa părinţilor lor; să îşi dea seama, fără să ajungă să-i apese, de sacrificiul pe care l-au făcut pentru ei, de abnegaţia lor – adesea eroică – pentru a întreţine familia. Iar copiii, de asemenea, trebuie să înveţe să nu dramatizeze, să nu facă pe neînţeleşii; să nu uite că vor fi veşnic datori părinţilor şi că nu vor putea niciodată să îi răsplătească aşa cum ce cuvine, că trebuie să nutrească pentru ei sentimente de veneraţie, de dragoste filială plină de recunoştinţă.

Să fim sinceri: familia unită este ceva normal. Apar frecuşuri, diferenţe... Dar acestea sunt lucruri obişnuite, care până la un anume punct ne fac chiar zilele mai plăcute. Sunt fleacuri, pe care timpul le rezolvă întotdeauna: iar apoi rămâne numai ceea ce este stabil, dragostea, o dragoste adevărată – făcută din sacrificiu -, niciodată făţarnică şi care îi îndeamnă să se ocupe unii de alţii, să ghicească orice mică problemă şi să o rezolve cu delicateţe. Şi, întrucât toate acestea sunt fireşti, imensa majoritate a oamenilor m-a înţeles foarte bine când m-a auzit numind cea de a patra poruncă a Decalogului – şi încă din anii douăzeci o tot repet - nespus de dulcele precept.

Jertfă: în aceasta se află în mare parte realitatea sărăciei. Înseamnă să ştii să te lepezi de tot ce e de prisos, călăuzindu-te nu atât după reguli teoretice, cât după acea voce interioară, care ne avertizează că, treptat, se infiltrează egoismul sau comoditatea nedorită. Confortul, în sens pozitiv, nu înseamnă lux şi nici voluptate, ci să-i faci viaţa plăcută familiei, precum şi celorlalţi, pentru ca toţi să-l poată sluji mai bine pe Domnul.

Sărăcia se află în a te detaşa cu adevărat de lucrurile pământeşti; în a-ţi asuma cu bucurie necazurile, dacă ele există, sau lipsa de mijloace. De asemenea, în a şti să-ţi ocupi toată ziua cu un program flexibil, în care timpul principal – pe lângă normele zilnice de pietate – să fie destinat odihnei cuvenite, conversaţiei în familie, lecturii, unei pasiuni cum ar fi arta, literatura sau altă distracţie elevată; astfel îţi umpli orele cu o muncă folositoare, străduindu-te să faci totul cât se poate de bine, atent la micile amănunte privitoare la ordine, punctualitate, bună dispoziţie. Într-un cuvânt, găsind loc pentru a-i sluji pe ceilalţi şi pe tine însăţi, fără a uita că toţi bărbaţii, toate femeile – şi nu numai cei săraci sub aspect material – au obligaţia să muncească: bogăţia, prosperitatea, sunt semne că eşti şi mai dator să simţi responsabilitatea întregii societăţi.

Dragostea este cea care dă sens jertfei. Orice mamă ştie bine ce înseamnă să te sacrifici pentru copii: nu numai să le acorzi câteva ceasuri, ci să-ţi închini toată viaţa spre binele lor. Să trăieşti gândindu-te la ceilalţi, să foloseşti lucrurile în aşa fel încât să rămână ceva de oferit celorlalţi: toate astea sunt dimensiuni ale sărăciei, care asigură detaşarea efectivă.

Pentru o mamă este important nu doar să trăiască astfel, ci şi să-şi înveţe copiii să trăiască astfel: să-i educe, întărindu-le credinţa, caritatea, speranţa plină de optimism; să-i înveţe să-şi depăşească egoismul şi să-şi folosească o parte din timp, cu generozitate, în slujba celor mai puţini norocoşi, participând la activităţi adecvate vârstei lor, în care să se evidenţieze dorinţa fierbinte de solidaritate omenească şi divină.

Pe scurt: fiecare trebuie să trăiască împlinindu-şi vocaţia. Pentru mine, cel mai bun model de sărăcie au fost întotdeauna acei taţi şi acele mame, cu familie numeroasă şi săracă, dar care fac totul de dragul copiilor lor; cu truda şi constanţa lor – de multe ori nemaiavând nici glas pentru a spune cuiva că suferă de multe lipsuri – se ocupă de ei, creând un cămin vesel, în care toţi învaţă să iubească, să slujească, să muncească.