Lista numerelor

Unii cititori ai cărţii dumneavoastră Drum sunt uimiţi de afirmaţia expusă la punctul 28: „Căsătoria este pentru trupă, nu pentru Statul Major al lui Cristos.” Se poate vedea aici o apreciere negativă a căsătoriei, care ar fi împotriva dorinţei Lucrării de a se înscrie în realităţile vii ale lumii moderne?

Vă sfătuiesc să citiţi paragraful anterior din Drum, unde se spune că, într-adevăr, căsătoria este o vocaţie divină. Nu era deloc frecvent să auzi afirmaţii ca aceasta prin anul 1935. A trage concluziile de care vorbiţi dumneavoastră, înseamnă a nu înţelege cuvintele mele. Prin această metaforă voiam să rezum ceea ce a propovăduit întotdeauna Biserica cu privire la excelenţa şi valoarea supranaturală a celibatului apostolic. Şi, în acelaşi timp, mai înseamnă a le aminti tuturor că, aşa cum spunea Sfântul Paul, trebuie să se simtă milites Christi, soldaţi ai lui Cristos, membri ai acestui Popor al lui Dumnezeu care dă pe pământ o luptă divină pentru înţelegere, sfinţenie şi pace. Există în toată lumea multe mii de cupluri căsătorite care fac parte din Opus Dei, sau care trăiesc în spiritul său, ştiind bine că un soldat poate fi decorat în aceeaşi bătălie în care generalul a fugit în chip ruşinos.

În predica pe care aţi ţinut-o la Pamplona, în octombrie anul trecut, la slujba pe care aţi oficiat-o cu prilejul Adunării Prietenilor Universităţii din Navarra, aţi folosit cuvinte care ne-au emoţionat despre dragostea omenească. Multe cititoare ne-au scris comentând impactul pe care l-au resimţit auzindu-vă vorbind astfel. Ne-aţi putea spune care sunt valorile cele mai importante ale căsătoriei creştine?

Voi vorbi despre ceva ce îmi este foarte cunoscut, căci ţine de experienţa mea sacerdotală de mulţi ani şi în multe ţări. Cea mai mare parte a membrilor Opus Dei sunt căsătoriţi şi, pentru ei, dragostea omenească şi îndatoririle conjugale fac parte din vocaţia divină. Opus Dei a făcut din căsătorie un drum spre divinitate, o vocaţie şi acest fapt are numeroase consecinţe pentru sfinţirea personală şi pentru apostolat. De aproape patruzeci de ani propovăduiesc sensul vocaţional al căsătoriei. Ce ochi plini de lumină am văzut adesea, atunci când – crezând, şi ei şi ele, că dăruirea faţă de Domnul şi o dragoste omenească demnă şi curată sunt incompatibile în viaţa lor – mă auzeau spunând că şi căsătoria este un drum divin pe pământ!

Căsătoria este făcută pentru ca soţii să se sfinţească în cadrul ei şi să se sfinţească prin ea: pentru aceasta au un har special, conferit de sacramentul instituit de Isus Cristos. Cine este chemat să se căsătorească găseşte în această stare – prin mila Domnului – tot ce este necesar pentru a se sfinţi, pentru a se identifica tot mai mult cu Isus Cristos şi pentru a călăuzi spre Domnul persoanele cu care convieţuieşte.

De aceea, mă gândesc mereu, cu speranţă şi iubire, la căminele creştine, la toate familiile care s-au născut din sacramentul căsătoriei, fiind mărturii luminoase ale acestui mare mister divin – sacramentum magnum!, taina aceasta mare! ¹ – al unirii şi al dragostei între Cristos şi Biserica sa. Trebuie să muncim pentru ca aceste celule creştine ale societăţii să se ivească şi să se dezvolte cu dorinţă de sfinţenie, cu conştiinţa că sacramentul iniţial – Botezul – conferă, de la început, tuturor creştinilor o misiune divină, pe care fiecare trebuie s-o îndeplinească pe propriul său drum.

Soţii creştini trebuie să fie conştienţi că sunt chemaţi să se sfinţească sfinţind, că sunt chemaţi să fie apostoli, şi că primul lor apostolat este în cămin. Trebuie să înţeleagă opera supranaturală care implică întemeierea unei familii, educarea copiilor, propagarea creştină în societate. De această conştiinţă a propriei misiuni depind în mare parte eficacitatea şi succesul vieţii lor, fericirea lor.

Dar nu uitaţi că secretul fericirii conjugale se află în viaţa de zi cu zi, nu în vise. Se află în descoperirea bucuriei ascunse pe care o aduce venirea acasă; în legătura plină de dragoste cu copiii; în munca zilnică, la care ia parte întreaga familie; în seninătatea în faţa dificultăţilor, pe care trebuie să le întâmpini cu spirit sportiv; în folosirea oricărui progres oferit de civilizaţie, pentru a face casa plăcută, viaţa mai simplă, educaţia mai eficientă.

Le spun neîncetat celor care au fost chemaţi de Dumnezeu să-şi întemeieze un cămin să se iubească întotdeauna, să se iubească cu dragostea înflăcărată pe care au simţit-o atunci când erau logodiţi. Cel care crede că dragostea se sfârşeşte când încep necazurile şi greutăţile inerente vieţii are o părere greşită despre căsătorie – care este un sacrament, un ideal şi o vocaţie. Tocmai atunci iubirea devine şi mai puternică. Potopul de necazuri şi de greutăţi nu este în stare să înece dragostea adevărată: sacrificiul împărtăşit cu generozitate uneşte mai mult. Aşa cum spune Scriptura, aquae multae – apele cele multe, adică multele dificultăţi, fizice şi morale – non potuerunt extinguere caritatem, nu vor putea stinge dragostea ².

Ştim că această doctrină a căsătoriei ca drum de sfinţenie nu este ceva nou în predicile dumneavoastră. Încă din 1934, când aţi scris „Consideraţii spirituale”, aţi stăruit că trebuie să vedem căsătoria ca o vocaţie. Însă în această carte şi, apoi, în „Drum”, aţi scris de asemenea: căsătoria este pentru trupă şi nu pentru statul major al lui Cristos. Ne-aţi putea explica cum se împacă aceste două aspecte?

În spiritul şi viaţa Opus Dei nu a existat nicicând vreun impediment pentru a împăca aceste două aspecte. De altfel, trebuie să amintim că desăvârşirea supremă a celibatului – din motive spirituale - nu este o opinie teologică a mea, ci doctrina de credinţă a Bisericii.

Când eu scriam acele fraze, prin anii treizeci, în mediul catolic – în viaţa pastorală concretă – exista tendinţa de a se promova căutarea perfecţiunii creştine la tineri, determinându-i să preţuiască numai valoarea supranaturală a virginităţii şi lăsând în umbră valoarea căsătoriei creştine, ca alt drum de sfinţenie.

De regulă, în centrele de învăţământ nu se obişnuia să se formeze tineretul astfel încât să aprecieze cum se cuvine demnitatea căsătoriei. Chiar şi astăzi se întâmplă adesea ca, la exerciţiile spirituale care se dau elevilor în ultimii ani de studii secundare, să li se ofere mai multe elemente pentru ca ei să reflecteze la posibila lor vocaţie călugărească decât la posibila orientare spre căsătorie. Şi nu lipsesc unii – chiar dacă sunt tot mai puţini – care dispreţuiesc viaţa conjugală, făcând-o să apară în ochii tinerilor ca ceva tolerat pur şi simplu de Biserică, de parcă întemeierea unui cămin n-ar permite să se aspire cu seriozitate la sfinţenie.

La Opus Dei am procedat întotdeauna în alt fel şi – explicând foarte clar raţiunea de a fi şi virtutea supremă a celibatului apostolic – am indicat căsătoria ca drum divin pe pământ.

Pe mine nu mă sperie dragostea omenească, iubirea sfântă a părinţilor mei, de care Domnul s-a slujit pentru a-mi da viaţă. Binecuvântez această dragoste cu amândouă mâinile. Soţii sunt slujitorii, ca şi materia însăşi a sfintei taine a Căsătoriei, aşa cum pâinea şi vinul sunt materia Euharistiei. De aceea îmi plac toate cântecele de dragoste curată a oamenilor, care sunt pentru mine cântece de iubireomenească în chip divin. Şi, totodată, spun mereu că aceia care urmează drumul vocaţiei celibatului apostolic nu sunt burlaci care nu înţeleg sau nu preţuiesc dragostea; dimpotrivă, vieţile lor se explică prin realitatea acestei Iubiri dumnezeieşti – îmi place s-o scriu cu literă mare – care este esenţa însăşi a oricărei vocaţii creştine.

Nu există nicio contradicţie între a preţui vocaţia căsătoriei şi a înţelege desăvârşirea supremă a vocaţiei celibatului propter regnum coelorum, pentru împărăţia cerurilor ³. Sunt convins că orice creştin înţelege perfect de ce sunt compatibile aceste două vocaţii, dacă încearcă să cunoască, să accepte şi să iubească învăţăturile Bisericii, şi dacă încearcă, de asemenea, să-şi cunoască, să-şi accepte şi să-şi iubească propria vocaţie personală. Cu alte cuvinte, dacă are credinţă şi trăieşte prin credinţă.

Când scriam „căsătoria este pentru trupă”, nu făceam altceva decât să descriu ce s-a întâmplat întotdeauna în Biserică. Ştiţi că episcopii – care alcătuiesc Colegiul Episcopal, în fruntea căruia se află Papa şi conduc împreună cu el întreaga Biserică – sunt aleşi dintre cei care trăiesc celibatul: la fel în bisericile orientale unde se admit preoţi căsătoriţi. În plus, este uşor de înţeles şi de verificat că, în fapt, celibatarii au o mai mare libertate sentimentală şi de mişcare, pentru a se dedica în mod statornic conducerii şi susţinerii de acţiuni apostolice şi în cadrul apostolatului laic. Aceasta nu înseamnă că, în realitate, ceilalţi laici nu pot face sau nu fac un apostolat măreţ şi de primă importanţă: înseamnă numai că există diversitate de funcţii, diferite munci în posturi de responsabilitate diferită.

Într-o armată, trupa este la fel de necesară ca şi statul major – doar asta voiam să spun cu acea comparaţie - şi poate da dovadă de mai mult eroism, meritând astfel mai multă glorie. În definitiv, există diverse munci şi toate sunt importante şi demne. Interesează mai cu seamă modul în care fiecare corespunde propriei vocaţii; pentru fiecare perfecţiunea înseamnă – întotdeauna şi exclusiv – să facă voia Domnului.

De aceea, un creştin care încearcă să se sfinţească în starea matrimonială, fiind conştient de măreţia propriei sale vocaţii, simte spontan o veneraţie specială şi o afecţiune profundă pentru cei care ascultă de chemarea celibatului apostolic; şi, când vreunul din fiii lui, prin harul Domnului, alege acest drum, se bucură sincer. Şi ajunge să-şi iubească şi mai mult propria vocaţie a căsătoriei, care i-a permis să-i ofere lui Isus Cristos – marea Iubire a tuturor oamenilor, celibatari sau căsătoriţi – roadele dragostei omeneşti.

Cu privire la tema numărului de copii, mulţi soţi se simt descumpăniţi de sfaturile pe care le primesc chiar de la unii preoţi. Ce i-aţi sfătui dumneavoastră, dat fiind că există atâta confuzie?

Cei care tulbură astfel conştiinţele uită că viaţa este sfântă şi merită dojana aspră a Domnului împotriva orbilor care călăuzesc alţi orbi, împotriva celor care nu vor să intre în Împărăţia cerurilor şi nu-i lasă nici pe ceilalţi să intre. Nu le judec intenţiile şi chiar sunt sigur că mulţi dau asemenea sfaturi îndemnaţi de compasiune şi de dorinţa de a soluţiona situaţii dificile; dar nu pot ascunde că mă mâhneşte profund această muncă de distrugere – în multe cazuri diabolică – a celor care nu numai că nu propovăduiesc doctrina cea dreaptă, ci o mai şi pervertesc.

Soţii nu trebuie să uite, când aud sfaturi şi recomandări pe acest subiect, că este vorba de a şti ce doreşte Domnul. Când există sinceritate, corectitudine şi un minim de educaţie creştină, conştiinţa ştie să descopere voia Domnului, în această privinţă ca şi în toate celelalte. Pentru că se poate întâmpla să caute un sfat în favoarea propriului egoism, care tocmai să sufoce, cu presupusa sa autoritate, strigătul sufletului său, şi chiar să-şi schimbe sfătuitorul până dă de unul mai binevoitor. Între altele, aceasta este o atitudine fariseică nedemnă de un fiu al Domnului.

Sfatul altui creştin şi, în mod special – în chestiuni morale sau de credinţă –, sfatul unui preot, este un ajutor de nădejde pentru a recunoaşte ceea ce ne cere Domnul într-o anume împrejurare; însă sfatul nu elimină răspunderea personală; suntem noi, fiecare dintre noi, cei care trebuie să decidem la urmă şi va trebui să dăm socoteală personal Domnului de hotărârile noastre.

Mai presus de sfaturile particulare este legea Domnului, cuprinsă în Sfânta Scriptură, pe care Magisteriul Bisericii – călăuzit de Sfântul Duh – o păstrează cu grijă şi o propune. Când sfaturile particulare contrazic Cuvântul Domnului aşa cum ni-l transmite Magisteriul, trebuie să ne îndepărtăm cu fermitate de acele păreri greşite. Pe acela care acţionează corect, Domnul îl va ajuta cu harul său, inspirându-i ce trebuie să facă şi, când are nevoie, scoţându-i în cale un preot care să ştie să-i călăuzească sufletul pe drumuri drepte şi curate, chiar dacă adesea sunt anevoioase.

Munca de îndrumare spirituală trebuie să fie orientată nu în direcţia formării unor fiinţe lipsite de judecată, care se limitează să execute concret ceea ce le spune altcineva; dimpotrivă, îndrumarea spirituală trebuie să tindă să formeze persoane cu criterii proprii. Iar criteriul presupune maturitate, fermitate în convingeri, cunoaştere suficientă a doctrinei, delicateţe spirituală, educare a voinţei.

Este important ca soţii să dobândească un sens clar al demnităţii vocaţiei lor, să ştie că au fost chemaţi de Domnul pentru a ajunge la iubirea divină şi prin dragostea omenească; să ştie că au fost aleşi din veșnicie, pentru a colabora cu puterea creatoare a Domnului la procrearea şi apoi educarea copiilor; să ştie că Domnul le cere să facă, din căminul şi din viaţa lor de familie, o mărturie a tuturor virtuţilor creştine.

Căsătoria - nu voi înceta niciodată s-o repet – este un drum divin, mare şi minunat şi, ca tot ceea ce este divin în noi, are manifestări concrete ce corespund harului, generozităţii, dăruirii, dorinţei de a sluji. Egoismul, în oricare din formele sale, se opune acestei iubiri pentru Dumnezeu care trebuie să precumpănească în viaţa noastră. Această cerinţă este fundamentală şi trebuie să-o avem mereu în minte când ne referim la căsătorie şi la numărul copiilor.

De-a lungul acestui interviu, s-a ivit ocazia să comentăm aspecte importante ale vieţii omeneşti, în special ale vieţii femeii şi să vedem cum le valorează spiritul Opus Dei. Ne-aţi putea spune, în încheiere, cum consideraţi că trebuie să fie promovat rolul femeii în viaţa Bisericii?

Nu pot ascunde că, răspunzând la o întrebare de acest gen, simt tentaţia – contrarie practicii mele obişnuite – de a o face într-un mod polemic. Pentru că sunt unele persoane care folosesc acest limbaj într-un mod clerical, folosind cuvântul Biserică drept sinonim pentru ceva ce aparţine clerului, Ierarhiei ecleziastice. Şi astfel, prin participare la viaţa Bisericii, aceste persoane înţeleg numai, sau în principal, ajutorul dat vieţii parohiale, colaborarea în cadrul asociaţiilor cu mandat de la Sfânta Ierarhie, asistenţa activă la ceremoniile liturgice sau alte acţiuni asemănătoare.

Cei care gândesc astfel uită în practică – deşi poate că o proclamă în teorie – că Biserica este totalitatea Poporului lui Dumnezeu, ansamblul tuturor creştinilor şi că, de aceea, acolo unde există un creştin care se străduieşte să trăiască în numele lui Isus Cristos, acolo este prezentă Biserica.

Nu pretind să minimalizez prin aceasta importanţa colaborării pe care femeia o poate presta în viaţa structurii ecleziastice. Dimpotrivă, o consider neapărat necesară. Mi-am dedicat viaţa pentru a apăra plenitudinea vocaţiei creştine a corpului laicilor, a bărbaţilor obişnuiţi şi a femeilor obişnuite care trăiesc în mijlocul lumii şi, prin urmare, pentru a contribui la deplina recunoaştere, teologică şi juridică, a misiunii lor în Biserică şi în lume.

Vreau doar să remarc că sunt unii care promovează o reducerenejustificată a acestei colaborări şi să semnalez că un creştin obişnuit, bărbat sau femeie, îşi poate îndeplini misiunea specifică, inclusiv aceea care îi corespunde în cadrul structurii ecleziastice, numai dacă nu intră în rândulclericilor, dacă rămâne mai departe secular, ca om obişnuit, care trăieşte în lume şi participă la preocupările lumii.

Revine milioanelor de femei şi de bărbaţi creştini care trăiesc pe pământ să-l aducă pe Cristos în toate activităţile oamenilor, vestindu-i cu mărturia vieţilor lor că Domnul îi iubeşte pe toţi şi vrea să-i mântuiască pe toţi. De aceea, cea mai bună cale de a participa la viaţa Bisericii, cea mai importantă şi cea care, în orice caz, trebuie să fie presupusă de toate celelalte, este aceea de a fi pe de-a întregul creştini în locul unde se află în viaţă, acolo unde i-a purtat vocaţia omenească.

Ce mult mă emoţionează gândul la atâţia creştini şi creştine care, poate fără şi-o propună într-un mod anume, îşi trăiesc cu simplitate viaţa obişnuită, încercând să întruchipeze în ea Voia Domnului! A-i face să conştientizeze excelenţa vieţii lor, a le revela că aceasta, care pare fără importanţă, are o valoare de eternitate, a-i învăţa să asculte mai atent glasul Domnului, care le vorbeşte prin întâmplări şi situaţii, este ceva de care Biserica are astăzi nevoie urgentă: fiindcă la aceasta o obligă Dumnezeu.

A creştina de dinăuntru întreaga lume, arătând că Isus Cristos a mântuit toată omenirea, aceasta este misiunea creştinului. Iar femeia ia parte la această misiune în felul ei propriu, atât în cămin cât şi în alte ocupaţii pe care le are, realizând virtualităţile specifice care îi revin.

Principalul este, aşadar, să trăiască cu faţa spre Domnul, precum Sfânta Maria – femeie, Fecioară şi Mamă -, rostind acel fiatmihi secundum verbum tuum, facă-mi-se mie după cuvântul tău ¹⁴, de care depinde fidelitatea faţă de vocaţia personală, unică şi netransmisibilă în fiecare caz, ce ne va face să cooperăm la opera de mântuire pe care Domnul o înfăptuieşte în noi şi în lumea întreagă.

Şi acum, fiii şi fiicele mele, daţi-mi voie să mă opresc la alt aspect – cu deosebire emoţionant – al vieţii obişnuite. Mă refer la dragostea omenească, la dragostea curată între un bărbat şi o femeie, la logodnă, la căsătorie. Trebuie să spun încă o dată că această sfântă dragoste omenească nu este ceva permis, tolerat, alături de adevăratele activităţi ale spiritului, cum s-ar putea insinua de către falsele concepţii spiritualiste la care m-am referit înainte. De patruzeci de ani propovăduiesc, prin viu grai şi prin scris, tocmai contrariul şi pare chiar că încep să o înțeleagă cei care nu au înţeles până acum.

Dragostea, care duce la căsătorie şi la întemeierea unei familii, poate fi şi un drum divin, vocaţional, minunat, o cale pentru a ne dedica în întregime Domnului nostru. Faceţi lucrurile cu dorinţa de perfecţiune, aşa cum v-am mai spus, realizaţi cu dragoste măruntele activităţi zilnice, descoperiţi – insist – acel ceva divin care există în amănunte: toată această doctrină îşi găseşte un loc special în spaţiul vital, în care se încadrează dragostea omenească.

Ştiţi doar cu toţii, profesori, studenţi şi toţi cei care vă dedicaţi activităţilor voastre la Universitatea din Navarra: i-am încredinţat iubirile voastre Sfintei Maria, Maica Iubirii Frumoase. Şi iată, aveţi aici locașul pe care l-am ridicat cu evlavie în campusul universitar, ca să vă primească rugăciunile şi ofranda acestei minunate şi pure iubiri pe care Ea o binecuvântează.

Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, care este în voi, pe care-l aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? ⁸ De câte ori, în faţa imaginii Sfintei Fecioare, a Maicii Iubirii Frumoase, veţi răspunde cu o afirmaţie plină de bucurie întrebării Apostolului: Da, ştim şi dorim s-o trăim cu ajutorul tău atotputernic, oh, Sfântă Fecioară Maică a Domnului!

Rugăciunea contemplativă se va ivi în voi ori de câte ori veţi medita la această realitate impresionantă: ceva atât de material cum este trupul meu a fost ales de Sfântul Duh ca să-şi facă lăcaşul.., eu nu-mi mai aparţin..., trupul şi sufletul meu – toată fiinţa mea – sunt ale Domnului... Iar această rugăciune va fi rodnică în rezultate practice, izvorâte din marea consecință pe care o propune însuşi Apostolul: slăviţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru ⁹.