Lista numerelor

Scuzaţi-mă că insist la această temă: din scrisorile care sosesc la redacţie ştim că unele mame cu familie numeroasă se plâng, văzându-se reduse la rolul de a aduce copii pe lume şi simt o foarte mare insatisfacţie, deoarece nu se pot dedica altor domenii: muncă profesională, acces la cultură, proiecţie socială... Ce sfaturi aţi da acestor persoane?

Hai să vedem: ce altceva înseamnă proiecţia socială decât a se dărui semenilor, cu abnegaţie şi dorinţă de a-i sluji şi a contribui eficient la binele tuturor? Munca femeii în cămin nu numai că este în sine o funcţie socială, ci poate fi cu uşurinţă funcţia socială cu cea mai mare proiecţie.

Imaginaţi-vă că această familie este numeroasă: atunci munca mamei poate fi comparată – şi în multe cazuri câştigă prin comparaţie – cu aceea a educatorilor şi formatorilor profesionali. Un profesor reuşeşte să formeze mai mult sau mai puţin temeinic, poate de-a lungul întregii vieţi, cam patruzeci de băieţi sau fete. O mamă îşi poate forma copiii în profunzime, în aspectele esenţiale şi poate face din ei, la rândul său, alţi formatori, astfel încât se creează un lanţ neîntrerupt de responsabilităţi şi de calităţi.

Şi în această privinţă este uşor să te laşi ademenit de criterii pur cantitative şi să-ţi spui: este de preferat munca unui profesor, care vede cum i se perindă la cursuri mii de persoane sau a unui scriitor, care se adresează miilor de cititori. Bun, dar câţi oameni formează cu adevărat acest profesor sau acest scriitor? O mamă are în grijă trei, cinci, zece sau mai mulţi copii şi poate face din ei o adevărată operă de artă, o minune de educaţie, de echilibru, de înţelegere, de spirit creştin al vieţii, astfel încât să fie fericiţi şi să ajungă realmente folositori semenilor.

Pe de altă parte, este firesc ca băieţii şi fetele să ajute la treburile casei: o mamă care ştie să-şi pregătească aşa cum se cuvine copiii poate reuşi acest lucru şi, astfel, poate dispune de diverse ocazii, precum şi de un timp care – bine întrebuinţat - îi permite să-şi cultive pasiunile şi talentele personale, îmbogăţindu-şi cultura. Din fericire, nu lipsesc astăzi mijloacele tehnice care, aşa cum ştiţi foarte bine, economisesc multă muncă, dacă sunt mânuite corect şi se profită la maximum de ajutorul lor. În această privinţă, ca şi în toate celelalte, sunt determinante condiţiile personale: există femei care au o maşină de spălat de ultim model şi zăbovesc mai mult până să spele – şi o fac mai prost – decât atunci când spălau cu mâna. Instrumentele sunt utile numai când ştii să le foloseşti.

Ştiu că multe femei căsătorite şi cu destui copii, care se ocupă cu multă destoinicie de cămin şi, pe deasupra, mai şi găsesc timp pentru a colabora la diverse lucrări apostolice, cum făceau acei soţi din prima perioadă a creştinismului: Aquila şi Priscila. Amândoi munceau în casa şi în meseria lor şi, în plus, au fost excelenţi colaboratori ai Sfântului Paul: cu cuvântul şi cu exemplul lor l-au adus pe Apolo, care a devenit apoi un mare predicator al Bisericii pe cale de a se înfiripa, la credinţa lui Isus Cristos. Cum am mai spus, o bună parte din limitări pot fi depăşite, dacă se doreşte cu adevărat, fără să se renunţe la îndeplinirea vreunei îndatoriri. În realitate, există timp pentru multe lucruri: pentru a se ocupa de cămin cu simţ profesional, pentru a se dărui neîncetat semenilor, pentru a-şi îmbogăţi propria cultură şi a o îmbogăţi pe aceea a altora, pentru a realiza nenumărate activităţi eficiente.

Cu privire la tema numărului de copii, mulţi soţi se simt descumpăniţi de sfaturile pe care le primesc chiar de la unii preoţi. Ce i-aţi sfătui dumneavoastră, dat fiind că există atâta confuzie?

Cei care tulbură astfel conştiinţele uită că viaţa este sfântă şi merită dojana aspră a Domnului împotriva orbilor care călăuzesc alţi orbi, împotriva celor care nu vor să intre în Împărăţia cerurilor şi nu-i lasă nici pe ceilalţi să intre. Nu le judec intenţiile şi chiar sunt sigur că mulţi dau asemenea sfaturi îndemnaţi de compasiune şi de dorinţa de a soluţiona situaţii dificile; dar nu pot ascunde că mă mâhneşte profund această muncă de distrugere – în multe cazuri diabolică – a celor care nu numai că nu propovăduiesc doctrina cea dreaptă, ci o mai şi pervertesc.

Soţii nu trebuie să uite, când aud sfaturi şi recomandări pe acest subiect, că este vorba de a şti ce doreşte Domnul. Când există sinceritate, corectitudine şi un minim de educaţie creştină, conştiinţa ştie să descopere voia Domnului, în această privinţă ca şi în toate celelalte. Pentru că se poate întâmpla să caute un sfat în favoarea propriului egoism, care tocmai să sufoce, cu presupusa sa autoritate, strigătul sufletului său, şi chiar să-şi schimbe sfătuitorul până dă de unul mai binevoitor. Între altele, aceasta este o atitudine fariseică nedemnă de un fiu al Domnului.

Sfatul altui creştin şi, în mod special – în chestiuni morale sau de credinţă –, sfatul unui preot, este un ajutor de nădejde pentru a recunoaşte ceea ce ne cere Domnul într-o anume împrejurare; însă sfatul nu elimină răspunderea personală; suntem noi, fiecare dintre noi, cei care trebuie să decidem la urmă şi va trebui să dăm socoteală personal Domnului de hotărârile noastre.

Mai presus de sfaturile particulare este legea Domnului, cuprinsă în Sfânta Scriptură, pe care Magisteriul Bisericii – călăuzit de Sfântul Duh – o păstrează cu grijă şi o propune. Când sfaturile particulare contrazic Cuvântul Domnului aşa cum ni-l transmite Magisteriul, trebuie să ne îndepărtăm cu fermitate de acele păreri greşite. Pe acela care acţionează corect, Domnul îl va ajuta cu harul său, inspirându-i ce trebuie să facă şi, când are nevoie, scoţându-i în cale un preot care să ştie să-i călăuzească sufletul pe drumuri drepte şi curate, chiar dacă adesea sunt anevoioase.

Munca de îndrumare spirituală trebuie să fie orientată nu în direcţia formării unor fiinţe lipsite de judecată, care se limitează să execute concret ceea ce le spune altcineva; dimpotrivă, îndrumarea spirituală trebuie să tindă să formeze persoane cu criterii proprii. Iar criteriul presupune maturitate, fermitate în convingeri, cunoaştere suficientă a doctrinei, delicateţe spirituală, educare a voinţei.

Este important ca soţii să dobândească un sens clar al demnităţii vocaţiei lor, să ştie că au fost chemaţi de Domnul pentru a ajunge la iubirea divină şi prin dragostea omenească; să ştie că au fost aleşi din veșnicie, pentru a colabora cu puterea creatoare a Domnului la procrearea şi apoi educarea copiilor; să ştie că Domnul le cere să facă, din căminul şi din viaţa lor de familie, o mărturie a tuturor virtuţilor creştine.

Căsătoria - nu voi înceta niciodată s-o repet – este un drum divin, mare şi minunat şi, ca tot ceea ce este divin în noi, are manifestări concrete ce corespund harului, generozităţii, dăruirii, dorinţei de a sluji. Egoismul, în oricare din formele sale, se opune acestei iubiri pentru Dumnezeu care trebuie să precumpănească în viaţa noastră. Această cerinţă este fundamentală şi trebuie să-o avem mereu în minte când ne referim la căsătorie şi la numărul copiilor.

Sunt femei care, având destui copii, nu se încumetă să le spună rudelor şi prietenilor că vor mai aduce pe lume încă unul. Se tem să nu fie criticate de cei care consideră că, acum când există pilula, familia numeroasă este ceva învechit. Evident, în circumstanţele actuale poate fi dificil să te descurci cu o familie cu mulţi copii. Ce ne puteţi spune în legătură cu acest subiect?

Îi binecuvântez pe părinţii care, primind cu bucurie misiunea pe care Domnul le-o încredinţează, au mulţi copii. Şi invit soţii să nu zădărnicească izvoarele vieţii, să aibă spirit supranatural şi curaj pentru a merge mai departe cu o familie numeroasă, dacă le-o dă Dumnezeu.

Când laud familia numeroasă, nu mă refer la aceea care este consecinţa relaţiilor pur fiziologice, ci la aceea care este rodul exercitării virtuţilor creştine, care are un înalt simţ al demnităţii persoanei, care ştie că a dărui copii Domnului nu înseamnă numai a-i zămisli, aducându-i pe lume, ci impune şi o îndelungată muncă de educaţie: a le da viaţă este primul pas, dar nu este totul.

Pot exista cazuri concrete în care voia Domnului – manifestată prin mijloace obişnuite – să fie tocmai aceia ca o familie să nu fie numeroasă. Dar teoriile care fac din limitarea naşterilor un ideal sau o datorie universală ori pur şi simplu generală sunt criminale, anticreştine şi inumane.

A dori să te sprijini pe un pretins spirit posterior Conciliului pentru a te împotrivi ideii de familie numeroasă ar însemna să falsifici şi să denaturezi doctrina creştină. Conciliul Vatican II a proclamat că, dintre soţii care îşi împlinesc misiunea pe care Domnul le-a încredinţat-o, merită o menţiune cu totul specială cei care, de comun acord, acceptă cu mărinimie o descendenţă mai numeroasă pentru a o educa cu demnitate ⁴. Iar Papa Paul al VI-lea, în altă alocuţiune ţinută la 12 februarie 1966, comenta astfel: Conciliul Vatican II, care s-a încheiat de curând, trebuie să le insufle soţilor creştini spiritul generozităţii pentru a spori noul Popor al lui Dumnezeu... Amintiţi-vă mereu că această extindere a Împărăţiei Domnului şi a posibilităţilor de pătrundere a Bisericii printre oameni, ca să-i îndrume spre mântuirea şi cea eternă şi cea pământească, este încredinţată şi generozităţii voastre.

Nu numărul în sine este decisiv: a avea mulţi sau puţini copii nu este suficient pentru ca o familie să fie mai mult sau mai puţin creştină. Importantă este corectitudinea cu care se trăieşte viaţa matrimonială. Adevărata dragoste reciprocă transcende cuplul bărbat - nevastă şi se extinde la roadele lor naturale: copiii. Egoismul, dimpotrivă, ajunge să coboare această dragoste la simpla satisfacere a instinctului şi distruge legătura între părinţi şi copii. Cu greu va putea cineva să se simtă fiu bun – fiu adevărat – al părinţilor lui, dacă crede că a venit pe lume împotriva voinţei lor, că nu s-a născut dintr-o dragoste curată, ci dintr-o imprudenţă sau o greşeală de calcul.

Spuneam că, în sine, numărul copiilor nu este determinant. Totuşi, văd limpede că atacurile împotriva familiilor numeroase provin din lipsa credinţei, fiind produse de un mediu social incapabil să înţeleagă generozitatea şi care încearcă să ascundă egoismul şi anumite practici de nemărturisit invocând motive aparent altruiste. Există paradoxul că ţările unde se face mai multă propagandă pentru controlul natalităţii – şi de unde se impune această practică şi în alte ţări – sunt tocmai acelea care au atins un nivel de viaţă mai înalt. S-ar putea ţine cont, eventual, de argumentele lor cu caracter economic şi social, dacă tocmai aceste argumente le-ar îndemna să renunţe la o parte din marea bogăţie de care se bucură în favoarea persoanelor nevoiaşe. Până atunci însă, este greu să nu te gândeşti că, în realitate, ceea ce determină această argumentare este hedonismul şi o ambiţie de dominaţie politică, de neocolonialism demografic.

Nu ignor problemele grave de care suferă omenirea, şi nici dificultăţile concrete care pot apărea în viaţa unei anumite familii: mă gândesc adesea la asta şi mi se umple de compasiune inima de părinte pe care, fiind creştin şi preot, sunt obligat s-o am. Dar nu este drept să se caute soluţia pe aceste căi.

Nu înţeleg cum de există catolici – şi cu atât mai puţin preoţi – care de ani de zile, cu cugetul împăcat, sfătuiesc folosirea pilulei pentru a evita procreaţia: fiindcă nu pot fi nesocotite, cu nepăsare, învăţăturile pontificale. Nici nu trebuie să invoce - cum o fac, cu o uşurinţă de necrezut – că Papa, când nu vorbeşte ex cathedra, este un simplu doctor particular supus greşelii. Este o dovadă de aroganţă nemăsurată să consideri că Papa se înşeală, iar ei nu.

În plus, uită că Suveranul Pontif este nu numai doctor – infailibil, când o spune în mod expres -, ci şi Supremul Legislator. Şi în acest caz, ceea ce actualul Pontif Paul al VI-lea a dispus foarte clar este că trebuie să se urmeze în mod obligatoriu, în acest subiect extrem de delicat, toate dispoziţiile Papei Pius al XII-lea - a cărui memorie este venerată -, întrucât acestea continuă să fie în vigoare. Iar Pius al XII-lea a permis numai unele procedee naturale – nu pilula -, pentru a evita concepţia, în cazuri izolate şi dificile. A da un sfat contrar este, prin urmare, o gravă nesupunere faţă de Sfântul Părinte, într-o materie extrem de serioasă.

Aş putea scrie un volum mare despre consecinţele nefericite pe care le produce, în toate sensurile, folosirea diferitelor mijloace împotriva procreării: distrugerea iubirii conjugale – bărbatul şi femeia nu se privesc ca soţi, se privesc ca şi cum ar fi complici -, nefericire, infidelitate, dezechilibre spirituale şi mentale, prejudicii nenumărate pentru copii, pierderea liniştii căsniciei... Dar nu consider necesar să-l scriu: prefer să mă limitez la a-i da ascultare Papei. Dacă, vreodată, Suveranul Pontif va decide că folosirea unui anumit medicament pentru a evita concepţia este permis, eu aş ţine seama de ceea ce spune Sfântul Părinte. Şi, ţinând seama de normele pontificale şi de cele ale teologiei morale, examinând în fiecare caz primejdiile la care tocmai m-am referit, aş sfătui în fiecare caz cu bună ştiinţă.

Aş avea mereu în vedere că lumea noastră de astăzi va fi salvată nu de aceia care pretind să adoarmă viaţa spiritului şi să reducă totul la chestiuni economice sau de bunăstare materială, ci de aceia care ştiu că norma morală este în funcţie de destinul etern al omului, adică de aceia care au credinţă în Dumnezeu şi fac faţă cu generozitate exigenţelor acestei credinţe, răspândind printre cei din jurul lor ideea sensului transcendent al vieţii noastre pe pământ.

Această certitudine este cea care trebuie să ducă nu la stimularea evitării concepţiei, ci la strădania de a face ca toţi să aibă mijloace materiale cuvenite, să existe muncă pentru toţi şi nimeni să nu se simtă îngrădit, în chip nejustificat, în viaţa sa de familie şi în cea socială.

Jertfă: în aceasta se află în mare parte realitatea sărăciei. Înseamnă să ştii să te lepezi de tot ce e de prisos, călăuzindu-te nu atât după reguli teoretice, cât după acea voce interioară, care ne avertizează că, treptat, se infiltrează egoismul sau comoditatea nedorită. Confortul, în sens pozitiv, nu înseamnă lux şi nici voluptate, ci să-i faci viaţa plăcută familiei, precum şi celorlalţi, pentru ca toţi să-l poată sluji mai bine pe Domnul.

Sărăcia se află în a te detaşa cu adevărat de lucrurile pământeşti; în a-ţi asuma cu bucurie necazurile, dacă ele există, sau lipsa de mijloace. De asemenea, în a şti să-ţi ocupi toată ziua cu un program flexibil, în care timpul principal – pe lângă normele zilnice de pietate – să fie destinat odihnei cuvenite, conversaţiei în familie, lecturii, unei pasiuni cum ar fi arta, literatura sau altă distracţie elevată; astfel îţi umpli orele cu o muncă folositoare, străduindu-te să faci totul cât se poate de bine, atent la micile amănunte privitoare la ordine, punctualitate, bună dispoziţie. Într-un cuvânt, găsind loc pentru a-i sluji pe ceilalţi şi pe tine însăţi, fără a uita că toţi bărbaţii, toate femeile – şi nu numai cei săraci sub aspect material – au obligaţia să muncească: bogăţia, prosperitatea, sunt semne că eşti şi mai dator să simţi responsabilitatea întregii societăţi.

Dragostea este cea care dă sens jertfei. Orice mamă ştie bine ce înseamnă să te sacrifici pentru copii: nu numai să le acorzi câteva ceasuri, ci să-ţi închini toată viaţa spre binele lor. Să trăieşti gândindu-te la ceilalţi, să foloseşti lucrurile în aşa fel încât să rămână ceva de oferit celorlalţi: toate astea sunt dimensiuni ale sărăciei, care asigură detaşarea efectivă.

Pentru o mamă este important nu doar să trăiască astfel, ci şi să-şi înveţe copiii să trăiască astfel: să-i educe, întărindu-le credinţa, caritatea, speranţa plină de optimism; să-i înveţe să-şi depăşească egoismul şi să-şi folosească o parte din timp, cu generozitate, în slujba celor mai puţini norocoşi, participând la activităţi adecvate vârstei lor, în care să se evidenţieze dorinţa fierbinte de solidaritate omenească şi divină.

Pe scurt: fiecare trebuie să trăiască împlinindu-şi vocaţia. Pentru mine, cel mai bun model de sărăcie au fost întotdeauna acei taţi şi acele mame, cu familie numeroasă şi săracă, dar care fac totul de dragul copiilor lor; cu truda şi constanţa lor – de multe ori nemaiavând nici glas pentru a spune cuiva că suferă de multe lipsuri – se ocupă de ei, creând un cămin vesel, în care toţi învaţă să iubească, să slujească, să muncească.