Lista numerelor

Monseniore, este tot mai importantă prezenţa femeii în viaţa socială, dincolo de mediul familial în care s-a mişcat aproape exclusiv până acum. Cum vi se pare această evoluţie? Şi care sunt, în opinia dumneavoastră, trăsăturile generale pe care femeia trebuie să şi le însuşească pentru a-şi îndeplini misiunea care îi este încredinţată?

În primul rând, mi se pare potrivit să nu se contrapună aceste două medii pe care le-ai menţionat. La fel ca și în viaţa bărbatului, dar cu nuanţe cu totul particulare, căminul şi familia vor ocupa întotdeauna un loc central în viaţa femeii: este evident că a se dedica treburilor familiei presupune o funcţie omenească şi creştină importantă. Totuşi, aceasta nu exclude posibilitatea ca femeia să realizeze şi alte munci profesionale – şi munca în cămin este una dintre ele -, în oricare din meseriile şi ocupaţiile nobile existente în societatea în care trăieşte. Se înţelege limpede ce anume se doreşte să se susţină punând astfel problema; dar cred că insistenţa în a contrapune sistematic cele două medii – schimbând doar accentul – ar duce cu uşurinţă, din punct de vedere social, la o greşeală şi mai mare decât cea care trebuie corectată, pentru că ar fi mai grav ca femeia să-şi abandoneze munca în familie.

Nici în planul personal nu se poate afirma unilateral că femeia trebuie să-şi atingă perfecţiunea numai în afara căminului: ca şi cum timpul dedicat familiei ar fi un timp furat dezvoltării şi maturizării personalităţii sale. Căminul – oricare ar fi, pentru că şi femeia necăsătorită trebuie să aibă un cămin – este un mediu deosebit de propice pentru definirea personalităţii. Atenţia acordată familiei va fi întotdeauna pentru femeie cea mai mare înaltă menire a sa: în grija faţă de bărbatul ei şi faţă de copii sau, pentru a vorbi în termeni mai generali, în munca ei pentru a crea în jur un mediu primitor şi educativ, femeia îşi îndeplineşte partea cea mai de neînlocuit a misiunii sale şi, în consecinţă, îşi poate atinge astfel perfecţiunea personală.

Aşa cum am spus, aceasta nu se opune participării ei la alte aspecte ale vieţii sociale şi chiar politice, bunăoară. Şi în aceste sectoare femeia poate aduce o contribuţie valoroasă ca persoană şi, întotdeauna, cu particularităţile condiţiei sale feminine; şi o va face în măsura în care va fi pregătită, din punct de vedere uman şi profesional. Este evident că, atât familia cât şi societatea au nevoie de acest aport deosebit, care nu este deloc secundar.

Dezvoltarea, maturitatea, emanciparea femeii nu trebuie să însemne o încercare de egalizare – de uniformizare – cu bărbatul, o imitaţie a felului lui de a acţiona; aceasta n-ar fi în favoarea femeii, ci o pierdere pentru ea, nu fiindcă ar însemna mai mult sau mai puţin decât bărbatul, ci pentru că este diferită. Pe un plan esenţial – care trebuie să fie recunoscut juridic, atât în dreptul civil, cât şi în cel ecleziastic – se poate vorbi într-adevăr de egalitate în drepturi, fiindcă femeia are, întocmai ca bărbatul, demnitatea persoanei şi pe aceea de a fi fiică a Domnului. Însă, plecând de la această egalitate fundamentală, fiecare trebuie să realizeze ceea ce îi este propriu; pe acest plan, emanciparea înseamnă posibilitatea reală de a dezvolta din plin propriile virtualităţi: cele pe care le are în singularitatea ei, şi cele pe care le are ca femeie. Egalitatea sub aspect juridic, adică egalitatea de oportunităţi în faţa legii, nu suprimă ci presupune şi promovează această diversitate, care înseamnă o îmbogăţire pentru toţi.

Femeia este chemată să aducă familiei, societăţii civile, Bisericii, ceva caracteristic, propriu, ceva ce numai ea poate aduce: tandreţea plină de delicateţe, generozitatea neostoită, dragostea pentru concret, ascuţimea minţii, capacitatea de intuiţie, pietatea adâncă şi simplă, tenacitatea... Feminitatea nu este autentică dacă nu înţelege frumuseţea acestei contribuţii de neînlocuit şi nu o include în propria ei viaţă.

Pentru a îndeplini această misiune, femeia trebuie să-şi dezvolte personalitatea, fără să se lase condusă de un spirit naiv de imitaţie care – în general – ar situa-o cu uşurinţă pe un plan inferior şi ar lăsa nefructificate posibilităţile ei cele mai originale. Dacă se formează temeinic, cu autonomie personală, cu autenticitate, îşi va realiza în mod eficient munca, misiunea pentru care se simte chemată, oricare ar fi aceasta: viaţa şi munca ei vor fi realmente constructive şi rodnice, pline de sens, fie că îşi petrece ziua dedicându-se soţului şi copiilor, fie că, renunţând la căsătorie dintr-un motiv justificat, se dăruieşte cu toată fiinţa altor însărcinări. Mergând pe propriul său drum, şi fiind credincioasă vocaţiei sale omeneşti şi divine, fiecare femeie poate atinge - şi în fapt o şi face - plenitudinea personalităţii feminine. Să nu uităm că Sfânta Maria, Maica Domnului şi a tuturor oamenilor, este nu numai modelul, ci şi mărturia valorii transcendente pe care o poate avea o viaţă în aparenţă lipsită de relevanţă.

O mare problemă este aceea a femeilor nemăritate. Ne referim la acelea care, având vocaţie matrimonială, nu ajung să se căsătorească. Nereuşind s-o facă, se întreabă: de ce am venit pe lume? Ce le-aţi răspunde?

De ce am venit pe lume? Pentru a-l iubi pe Domnul, din toată inima şi din tot sufletul şi pentru a răspândi această iubire asupra tuturor fiinţelor. Oare asta pare puţin? Domnul nu lasă niciun suflet pradă unui destin orb: pentru toate are un plan, pe toate le cheamă cu o vocaţie foarte personală, netransmisibilă.

Căsnicia este un drum divin, este o vocaţie. Dar nu este unicul drum şi nici unica vocaţie. Planurile Domnului, pentru fiecare femeie, nu sunt legate în mod necesar de căsătorie. Au vocaţie matrimonială şi nu ajung să se căsătorească? În vreun caz poate fi aşa, poate a fost egoismul sau amorul propriu ceea ce a împiedicat împlinirea acestei chemări a Domnului; alteori însă, chiar de cele mai multe ori, acesta poate fi un semn că Domnul nu le-a dat o adevărată vocaţie matrimonială. Da: le plac copiii, simt că ar fi mame bune, că îşi vor dărui inima, cu fidelitate, soţului şi copiilor. Dar asta e ceva normal pentru orice femeie şi pentru toţi cei care, din vocaţie divină, nu se căsătoresc – putând s-o facă -, pentru a se îngriji de slujirea Domnului şi a sufletelor.

Chiar dacă nu s-au căsătorit, să continue, ca până acum, să respecte Voia Domnului, implorând îndeaproape Inima iubitoare a lui Isus, care nu părăseşte pe nimeni, fiind veşnic fidelă, şi care ne poartă de grijă de-a lungul întregii vieţi, ca să ni se dăruiască încă de la început şi pentru totdeauna.

Pe deasupra, femeia îşi poate împlini misiunea – ca femeie, cu toate caracteristicile feminine, inclusiv cu cele afective de mamă – în medii diferite de propria ei familie: în alte familii, în şcoală, în acţiuni de asistenţă, în o mie de locuri. Adesea, societatea este foarte aspră – săvârşind o mare nedreptate – cu cele pe care le numeşte fete bătrâne; există femei necăsătorite care răspândesc în jur bucurie, pace, eficienţă, care ştiu să se dăruiască cu nobleţe slujirii semenilor, şi să fie mame, cu profunzime spirituală, într-un mod mai real decât multe, care sunt mame numai sub aspect fiziologic.

Întrebările anterioare s-au referit la logodnă; tema pe care o abordez acum se referă la căsnicie: ce sfaturi aţi da unei femei căsătorite pentru ca, odată cu trecerea anilor, viaţa ei matrimonială să continue să fie fericită, fără să fie umbrită de monotonie? Poate părea ceva neînsemnat, dar la revistă se primesc multe scrisori de la cititoare interesate de această temă.

Mie mi se pare că este, într-adevăr, o chestiune importantă şi, de aceea, şi posibilele soluţii sunt importante, în ciuda aparenţei lor modeste.

Pentru a păstra în căsnicie entuziasmul începutului, nevasta trebuie să încerce să-şi cucerească bărbatul în fiecare zi; şi la fel ar trebui să facă şi bărbatul în raport cu nevasta lui. Dragostea trebuie să fie regăsită în fiecare zi care începe, şi se câştigă cu sacrificii, cu zâmbete, dar şi cu dibăcie. Dacă bărbatul vine acasă obosit de la muncă şi femeia începe să vorbească prea mult, povestindu-i tot ce consideră ea că merge prost, poate fi surprinsă că el ajunge să-şi piardă răbdarea? Aceste lucruri mai puţin plăcute pot fi lăsate pentru un moment mai potrivit, când bărbatul e mai puţin obosit, mai bine dispus.

Alt detaliu: grija pentru aspectul personal. Dacă alt preot v-ar spune altminteri, cred că ar fi un sfătuitor prost. Cu cât are mai mulţi ani o persoană care trăieşte în lume, cu atât este mai necesar să fie interesată să-şi intensifice nu numai viaţa lăuntrică, ci şi – mai cu seamă în acest scop – grija pentru a fi prezentabilă; chiar dacă, fireşte, trebuie s-o facă întotdeauna ţinând seama de vârstă şi de împrejurări. Obişnuiesc să spun, în glumă, că faţadele cu cât sunt mai vechi cu atât au mai multă nevoie de renovare. Este un sfat de preot. Un vechi proverb spaniol spune că femeia îngrijită face ca bărbatul să nu se uite la alta.

De aceea, mă încumet să afirm că femeile sunt de vină, în optzeci la sută din cazuri, pentru infidelităţile soţilor, fiindcă nu ştiu să-i cucerească zi de zi, nu ştiu să fie atente, amabile, delicate. Atenţia femeii căsătorite trebuie să se concentreze asupra bărbatului şi a copiilor. Tot aşa cum atenţia bărbatului trebuie să se concentreze asupra nevestei şi a copiilor. Şi pentru asta trebuie să dedice timp şi stăruinţă, ca să reuşească, ca să o facă cât mai bine. Şi tot ce face ca această sarcină să fie imposibilă este rău, nefolositor.

Nu există scuze pentru a nu îndeplini această plăcută îndatorire. Bineînţeles, nu este o scuză munca în afara căminului şi nici chiar viaţa de pietate care, dacă nu devine compatibilă cu obligaţiile zilnice, nu este bună, nu este dorită de Domnul. Femeia căsătorită trebuie să se ocupe în primul rând de cămin. Îmi amintesc un cântec de pe meleagurile mele, care spune aşa: femeia care, pentru biserică,/ lasă tocana să se ardă,/ e pe jumătate înger,/ dar pe jumătate diavol. Mie mi se pare în întregime diavol.