Lista numerelor

Preoţii sunt desemnaţi permanent într-o dieceză şi depind de Episcopul acesteia. Ce justificare poate exista pentru a aparţine unei Asociaţii diferite de dieceză şi chiar cu caracter universal?

Justificarea este clară: folosirea legitimă a unui drept natural – cel de asociere – pe care Biserica îl recunoaşte clericilor, ca și tuturor credincioşilor. Această tradiţie seculară (să ne gândim la numeroasele asociaţii demne de recunoştinţă care au favorizat atât de mult viaţa spirituală a preoţilor seculari) a fost reafirmată în repetate rânduri în învăţăturile şi dispoziţiile ultimilor Suverani Pontifi (Pius al XII-lea, Ioan al XXIII-lea şi Paul al VI-lea), şi de curând de însuşi înaltul Magisteriu al Conciliului Vatican II. ¹

Este interesant să amintim referitor la aceasta că, în răspunsul la un modus unde se cerea să nu mai existe asociaţii preoţeşti decât cele promovate sau conduse de Episcopii diecezani, competenta Comisie Conciliară a respins această solicitare – cu aprobarea succesivă a Congregaţiei Generale -, motivându-şi clar refuzul prin invocarea dreptului natural de asociere, de care beneficiază şi clericii: „Non potest negari Presbyteris – se spunea – id quod laicis, attenta dignitate naturae humanae, Concilium declaravit congruum, utpote iuri naturali consentaneum”. ²

În virtutea acestui drept fundamental, preoţii au libertatea de a înfiinţa asociaţii sau de a se înscrie în cele existente, numai dacă este vorba de asociaţii care urmăresc scopuri îndreptăţite, adecvate demnităţii şi exigenţelor statutului clerical. Legitimitatea şi cadrul exercitării dreptului de asociere al clericilor seculari pot fi bine înţelese – fără ambiguităţi, reticenţe sau pericol de anarhie – dacă se ţine cont de distincţia care există şi trebuie respectată cu stricteţe între îndeplinirea misiunii clericului şi mediul privat al vieţii personale.

Ştim că, de mulţi ani, aţi avut o preocupare specială cu privire la atenţia spirituală şi umană acordată preoţilor, mai cu seamă clerului diecezan, preocupare manifestată, câtă vreme v-a fost posibil, printr-o intensă muncă de predicare şi de îndrumare spirituală a acestora. De asemenea, dintr-un anume moment, prin posibilitatea de a face parte din Lucrare cei care simt această chemare – rămânând în totalitate preoţi diecezani şi în acelaşi raport de dependenţă faţă de Episcopii lor. Am fi interesaţi să aflăm care sunt circumstanţele vieţii ecleziastice care – lăsând la o parte alte raţiuni – au motivat această preocupare a dumneavoastră. Aţi putea apoi să ne spuneţi în ce mod această activitate a putut şi poate ajuta la rezolvarea unor probleme ale clerului diecezan sau ale vieţii ecleziastice?

Circumstanţele vieţii ecleziastice care au motivat şi motivează această preocupare a mea şi această activitate – acum instituţionalizată – a Lucrării, nu au caracter mai mult sau mai puţin accidental sau trecător, ci sunt exigenţe permanente, de ordin spiritual şi uman, intim legate de viaţa şi munca preotului diecezan. Mă refer în principal la necesitatea ca acesta să fie ajutat – prin spirit şi mijloace care nu-i schimbă cu nimic condiţia sa diecezană – să caute sfinţenia personală în exercitarea propriei misiuni. Pentru a corespunde astfel, cu spirit veşnic tânăr şi cu generozitate tot mai mare, harului vocaţiei divine pe care au primit-o şi pentru a şti cum să prevină, cu prudenţă şi promptitudine, posibilele crize spirituale şi omeneşti pe care le pot lesne provoca mulţi factori diverşi: singurătatea, dificultăţile din jur, indiferenţa, aparenta lipsă de eficienţă a muncii lor, rutina, oboseala, neglijenţa în a-şi păstra şi perfecţiona formaţia intelectuală şi chiar insuficienta viziune supranaturală a relaţiilor cu propriul Episcop - care este originea profundă a crizelor de obedienţă şi unitate – şi cu ceilalţi fraţi de sacerdoţiu.

Preoţii diecezani care - făcând uz legitim de dreptul de asociere – aderă la Societatea Sacerdotală a Sfintei Cruci ⁸, o fac exclusiv pentru că doresc să primească acest ajutor spiritual personal, întru totul compatibil cu îndatoririle statutului şi misiunii lor: altminteri, acest ajutor nici n-ar fi ajutor, ci complicaţie, piedică şi dezordine.

Într-adevăr, spiritul Opus Dei are drept caracteristică esenţială faptul că nu scoate pe nimeni de la locul său – unusquisque, in qua vocatione vocatus est, in ea permaneat, fiecare, în chemarea în care a fost chemat, în aceasta să rămână ⁹-, ci face ca fiecare să-şi îndeplinească sarcinile şi îndatoririle proprii statutului şi misiunii sale, în cadrul Bisericii şi al societăţii civile, cu cea mai mare râvnă, căutând perfecţiunea. De aceea, când un preot aderă la Lucrare, nu-şi schimbă şi nu-şi abandonează absolut deloc vocaţia diecezană – abnegaţia în slujirea Bisericii locale la care este desemnat, dependenţa totală de propriul său Episcop, spiritualitatea seculară, comuniunea cu ceilalţi preoţi etc. – ci, dimpotrivă, se angajează să trăiască această vocaţie plenar, pentru că ştie că trebuie să caute perfecţiunea în însăşi exercitarea obligaţiilor sacerdotale, ca preot diecezan.

Acest principiu are în Asociaţia noastră o serie de aplicaţii practice, de ordin juridic şi ascetic, care necesită prea mult timp pentru a le putea expune pe larg. Voi spune doar, pentru a da un exemplu, că – spre deosebire de alte asociaţii, unde se cere o promisiune sau un legământ de obedienţă faţă de Superiorul intern – dependenţa preoţilor diecezani încadraţi în Opus Dei nu este una de regim, fiindcă nu mai există ierarhie internă pentru ei şi, prin urmare, nici pericolul dublei legături de obedienţă, ci mai curând o relaţie voluntară de ajutor şi asistenţă spirituală.

Ceea ce găsesc aceşti preoţi la Opus Dei este, mai cu seamă, ajutorul ascetic continuu pe care doresc să-l primească, cu spiritualitate laică şi diecezană, şi independent de schimbările personale şi circumstanţiale care pot surveni în conducerea respectivei Biserici locale. Astfel se adaugă îndrumării spirituale colective, pe care Episcopul o asigură prin predici, prin epistole pastorale, convorbiri, instrucţiuni disciplinare etc., o îndrumare spirituală personală, permanentă şi plină de solicitudine, în orice loc s-ar găsi, întregind astfel îndrumarea comună dată de Episcopul însuşi, pe care o respectă întotdeauna ca pe o îndatorire solemnă. Prin această îndrumare spirituală personală – recomandată stăruitor de Conciliul Vatican II şi de Magisteriul obișnuit– se întăresc viaţa de pietate a preotului, caritatea sa pastorală, formarea doctrinală continuă, zelul pentru apostolatul diecezan, dragostea şi obedienţa datorate Episcopului, preocuparea pentru vocaţiile sacerdotale şi pentru seminar etc.

Roadele acestei munci? Sunt pentru Bisericile locale, unde slujesc aceşti preoţi. Şi de acest fapt se bucură sufletul meu de preot diecezan, care a avut, şi încă în repetate rânduri, mângâierea de a vedea cu câtă dragoste Papa şi Episcopii binecuvântează, doresc şi sprijină această muncă.