Lista numerelor

Există o îngrijorare a unor sectoare ale clerului din cauza prezenţei preotului în societatea care caută să se exprime – sprijinindu-se pe doctrina Conciliului (Const. Lumen gentium, nr.31; Decr. Presbyterorum Ordinis, nr.8) – printr-o activitate profesională sau laborală a preotului în viaţa civilă – „sacerdoţi la lucru” etc. Am dori să vă cunoaştem părerea în legătură cu acest subiect.

Mai întâi trebuie să spun că respect opinia contrară celei pe care o voi expune, chiar dacă o consider greşită din multe motive şi că le sunt alături, prin afecţiunea şi rugăciunile mele, celor care o promovează cu mare zel apostolic.

Cred că preoția exercitată corect – fără sfiiciuni şi fără complexe, care sunt de obicei dovada imaturităţii omeneşti, dar şi fără prepotenţe clericale care ar denota prea puţin simţ supranatural  –, ministerul propriu al preotului dă suficiente asigurări prin sine însuşi pentru o prezenţă legitimă, simplă şi autentică, a omului-preot în faţa celorlalţi membri ai comunităţii cărora li se adresează. În mod obişnuit nu va fi necesar nimic mai mult pentru a trăi în comuniune cu lumea celor care muncesc, pentru a le înţelege problemele şi a le împărtăşi soarta. Dar ceea ce de bună seamă va fi eficient arareori – pentru că însăşi lipsa lui de autenticitate îl va condamna în prealabil la eşec – este faptul de a recurge la naivul paşaport al unor activităţi laice de amateur, care pot leza din multe puncte de vedere bunul simţ al laicilor înșişi.

Pe deasupra, ministerul preoțesc este – mai ales în vremea noastră, când ducem atâta lipsă de clerici – o lucrare ce absoarbe extrem de mult, nelăsând timp pentru un dublu serviciu. Sufletele au atâta nevoie de noi, chiar dacă mulţi oameni n-o ştiu, încât nu ne putem opri niciodată. E vorba de lipsă de braţe, de timp, de putere. De aceea, eu le spun de obicei fiilor mei preoţi că, dacă vreunul dintre ei ar ajunge să constate într-o zi că îi prisoseşte timpul, atunci va putea fi absolut sigur că nu şi-a îndeplinit cu destoinicie sacerdoţiul.

Luaţi seama că aceşti preoţi din Opus Dei sunt oameni care, înainte de fi hirotoniţi, au desfăşurat ani de zile o activitate profesională sau laborală în viaţa civilă: sunt ingineri-sacerdoţi, medici-sacerdoţi, muncitori-sacerdoţi etc. Totuşi, nu ştiu ca vreunul dintre ei să fi considerat necesar – pentru a se face ascultat şi stimat de societatea civilă, printre foştii lui colegi şi prieteni – să se apropie de suflete cu o riglă de calcul, un endoscop sau un ciocan pneumatic. Este drept că uneori îşi practică respectiva profesie sau meserie – în mod compatibil cu obligaţiile statutului clerical –, dar nu se gândesc niciodată că acest lucru ar fi necesar pentru a-şi asigura „o prezenţă în societatea civilă”, ci din diverse alte motive: de caritate socială, de exemplu, sau de stringentă necesitate economică, pentru a pune în mişcare vreun apostolat. Şi Sfântul Paul a recurs odată la vechea lui meserie de a face corturi: dar niciodată pentru că Anania i-ar fi spus în Damasc să înveţe să fabrice corturi, ca să poată astfel să vestească aşa cum se cuvine oamenilor Evanghelia lui Cristos.

Pe scurt, şi să fie limpede că prin aceasta nu prejudiciez legitimitatea şi corectitudinea intenţiei niciuneia din iniţiativele apostolice, eu înţeleg că intelectualul-preot şi muncitorul-preot, bunăoară, sunt figuri mai autentice şi mai în concordanţă cu doctrina Conciliului Vatican II, decât figura preotului-muncitor. În afară de ceea ce înseamnă activitatea pastorală specializată – care va fi totdeauna necesară –, figura clasică a preotului-muncitor aparţine de acum trecutului: un trecut în care multora li se ascundea potenţialitatea minunată a apostolatului laicilor.

Se manifestă astăzi preocuparea întregii Biserici faţă de problemele aşa numitei Lumi a Treia. În acest sens, se ştie că una din dificultăţile cele mai mari constă în numărul redus al clerului, şi îndeosebi al preoţilor autohtoni. Ce credeţi cu privire la această problemă şi care este experienţa dumneavoastră în acest domeniu?

Cred că într-adevăr creşterea numerică a clerului autohton este o problemă de importanţă primordială, pentru a se asigura dezvoltarea – şi chiar păstrarea – Bisericii în multe ţări, în special în acelea care trec prin momente de naţionalism înverşunat.

În ce priveşte experienţa mea personală, trebuie să spun că unul dintre nenumăratele motive pentru care trebuie să-i mulţumesc Domnului este acela de a vedea cu ce siguranţă a doctrinei, cu ce viziune universală, catolică, şi cu ce arzător spirit de a sluji – sunt bineînţeles mai buni decât mine – se formează şi ajung la preoție în cadrul Opus Dei sute de laici de diferite naţionalităţi –probabil sunt deja din şaptezeci de ţări – unde dezvoltarea clerului autohton constituie o problemă urgentă pentru Biserică. Unii au primit episcopatul chiar în aceste ţări, şi au creat acolo seminarii înfloritoare.

Am avut ocazia, Moseniore, să vă ascult răspunsurile la întrebările pe care v-au fost puse dintr-un public de peste două mii de persoane, reunite acum un an şi jumătate la Pamplona. Aţi insistat atunci asupra necesităţii ca toţi catolicii să se comporte ca nişte cetăţeni responsabili şi liberi, şi care „să nu trăiască din a fi catolici”. Ce importanţă şi ce proiecţie daţi acestei idei?

Niciodată n-a încetat să mă supere atitudinea celui care face din a se numi catolic o profesiune, ca şi aceea a celor care vor să tăgăduiască principiul responsabilităţii personale, pe care se întemeiază întreaga morală creştină. Spiritul Lucrării şi cel al membrilor ei este acela de a sluji Biserica, precum şi toate fiinţele, fără a se folosi de Biserică. Mă bucur când orice credincios catolic îl poartă pe Cristos nu în nume, ci în felul lui de a se purta, dovedind cu adevărat că duce o viaţă creştină. Îmi repugnă clericalismul şi înţeleg că – alături de un anticlericalism rău - există şi un anticlericalism bun, care izvorăşte din dragoste pentru preoție şi care se împotriveşte ca simplul creştin sau preotul să se folosească de o misiune sacră în scopuri pământeşti.

Dar să nu credeţi că prin aceasta mă declar împotriva cuiva. Nu există în Lucrarea noastră nicio dorinţă exclusivistă, ci doar aceea de a colabora cu toţi cei care lucrează pentru Cristos şi cu toţi cei care, creştini sau nu, fac din viaţa lor o minunată realitate de slujire.

De altfel, importantă este nu numai proiecţia pe care am dat-o acestor idei, în special din 1928 încoace, ci şi aceea pe care o acordă Magisteriul Bisericii. Şi nu de multă vreme - cu o emoţie greu de explicat pentru bietul preot care sunt - Conciliul le-a amintit tuturor creştinilor, în Constituţia Dogmatică De Ecclesia, că trebuie să se simtă pe deplin cetăţeni ai oraşului pământesc, muncind în toate activităţile omeneşti, cu competenţă profesională şi cu dragoste faţă de toţi oamenii, căutând desăvârşirea creştină, pentru care sunt chemaţi prin simplul fapt de a fi primit Botezul.

Aţi putea să ne spuneţi dacă, sau în ce măsură, Opus Dei are în Spania o orientare economică sau politică? Dacă ar fi aşa, aţi putea s-o definiţi?

Opus Dei nu are nicio orientare economică sau politică, nici în Spania şi nici altundeva. Desigur că, îndemnaţi de doctrina lui Cristos, membrii săi apără întotdeauna libertatea personală şi dreptul tuturor oamenilor la viaţă şi la muncă, la îngrijire în caz de boală sau de bătrâneţe, la formarea unui cămin, la aducerea pe lume a copiilor şi la educarea acestora ţinând seama de talentul fiecăruia, precum şi la acordarea unui tratament demn de oameni şi cetăţeni.

Însă Lucrarea nu le propune niciun drum concret, nici economic, nici politic şi nici cultural. Fiecare dintre membrii săi are deplină libertate de a gândi şi acţiona cum i se pare mai bine în acest domeniu. În tot ce este vremelnic membrii Lucrării sunt cu desăvârşire liberi: îşi găsesc loc în Opus Dei persoane de toate tendinţele politice, culturale, sociale şi economice pe care conştiinţa creştină le poate admite.

Eu nu vorbesc niciodată de politică. Misiunea mea ca preot este exclusiv spirituală. De altfel, chiar dacă aș exprima vreodată o părere în domeniul lumesc, membrii Lucrării n-ar avea nicio obligaţie de a o urma.

Niciodată directorii Lucrării nu pot impune un criteriu politic sau profesional celorlalţi membri. Dacă vreodată un membru al Opus Dei ar încerca s-o facă, sau să se folosească de alţi membri pentru scopuri omeneşti, ar fi exclus fără menajamente, deoarece ceilalţi membri s-ar revolta pe bună dreptate.

N-am întrebat şi nici nu voi întreba vreodată un membru al Operei din ce partid face parte sau ce doctrină politică susţine, fiindcă mi s-ar părea un atentat la libertatea lui legitimă. Şi la fel procedează directorii Opus Dei în toată lumea.

Ştiu, totuşi, că printre membrii Lucrării – în Spania, ca în orice altă ţară – există de fapt o mare varietate de opinii, iar eu nu am de obiectat. Le respect pe toate, aşa cum voi respecta întotdeauna orice opţiune lumească, luată de un om care se străduieşte să acţioneze conform conştiinţei sale. Acest pluralism nu este, pentru Lucrare, o problemă. Dimpotrivă, este o manifestare de spirit drept, care pune în evidenţă legitima libertate a fiecăruia.

De ce există preoți într-o instituţie marcant laică precum Opus Dei? Orice membru al Opus Dei poate ajunge să fie preot sau numai aceia care sunt aleşi de directori?

Vocaţia Lucrării poate fi primită de orice persoană care doreşte să se sfinţească în propria ei stare: fie că este celibatar, căsătorit sau văduv, fie că este laic sau cleric.

De aceea devin membrii ai Opus Dei şi preoți diecezani, care continuă să fie preoți diecezani la fel ca înainte, dat fiind că Lucrarea îi ajută să tindă spre perfecţiunea creştină proprie stării lor, prin sfinţirea muncii lor obişnuite, care este tocmai misiunea sacerdotală în slujba propriului Episcop, a diecezei şi a întregii Biserici. De asemenea trebuie spus că legătura lor cu Opus Dei nu le modifică în niciun fel condiţia: continuă să se dedice plenar misiunilor încredinţate de respectivul Episcop şi celorlalte apostolate şi activităţi pe care trebuie să le îndeplinească, fără ca Lucrarea să interfereze vreodată în aceste acţiuni, şi se sfinţesc practicând, pe cât este posibil la perfecţie, virtuţile proprii unui preot.

În afară de aceşti preoți, care se integrează Lucrării după ce au fost hirotoniţi, există în Lucrare alţi preoţi seculari care primesc sacramentul Ordinului după ce intră în Opus Dei, la care au aderat aşadar fiind laici, creştini obişnuiţi. Este vorba de un număr foarte redus în comparaţie cu cel total al membrilor – nu ajunge la doi la sută - iar aceştia se dedică slujirii ţelurilor apostolice ale Opus Dei prin misiunea sacerdotală, renunţând mai mult sau mai puţin, după caz, la exercitarea profesiei civile pe care o aveau. Sunt, într-adevăr, specialişti sau muncitori, chemaţi spre preoție după ce au căpătat o competenţă profesională şi după ce au muncit mulţi ani în domeniul lor: medici, ingineri, mecanici, ţărani, învăţători, ziarişti etc. Pe deasupra, cu maximă seriozitate şi fără grabă, fac studii în domeniul disciplinelor ecleziastice corespunzătoare, în vederea obţinerii doctoratului. Şi toate acestea fără a renunţa la mentalitatea caracteristică mediului propriei profesii civile; astfel încât, atunci când sunt hirotoniţi, devin medici-preoţi, avocaţi-preoţi, muncitori-preoţi etc.

Prezenţa lor este necesară pentru apostolatul Lucrării. În principal, acest apostolat este realizat de laici, cum am mai spus. Fiecare membru încearcă să fie apostol în propriul său mediu de muncă, apropiind sufletele de Cristos prin exemplu şi cuvânt, adică prin dialog. Dar în apostolat, călăuzind sufletele pe drumurile vieţii creştine, se ajunge la zidul sacramental. Funcţia sanctificatoare a laicului are nevoie de funcţia sanctificatoare a preotului, care administrează sacramentul Spovedaniei, celebrează Euharistia şi proclamă Cuvântul Domnului în numele Bisericii. Şi, întrucât apostolatul Lucrării presupune o spiritualitate specifică, este necesar ca preotul să aducă şi o mărturie vie a acestui spirit particular.

În afară de această slujire a celorlalţi membri ai Lucrării, aceşti preoţi pot aduce un serviciu multor alte suflete şi, în fapt, îl şi aduc. Zelul sacerdotal, care le modelează viaţa, trebuie să îi determine să nu îngăduie nimănui să treacă pe lângă ei fără să primească puţin din lumina lui Cristos. Mai mult încă, spiritul Opus Dei, care nu are habar de grupuleţe şi nici de diferenţe, îi îndeamnă să se simtă strâns uniţi, în mod efectiv, cu fraţii lor, ceilalţi preoți seculari: se simt şi sunt de fapt preoți diecezani în toate diecezele în care muncesc, străduindu-se să le slujească cu ardoare şi eficienţă.

Fiindcă este vorba de o realitate foarte importantă, vreau să evidenţiez faptul că aceşti membri laici ai Opus Dei care sunt hirotoniţi nu îşi schimbă vocaţia. Când se dedică preoției, răspunzând cu toată libertatea invitaţiei directorilor Lucrării, nu o fac cu gândul că astfel se simt şi mai uniţi cu Domnul, ori că tind mai efectiv spre sfinţenie: ştiu la perfecţie că vocaţia laică este completă şi desăvârşită în sine, că dăruirea lor faţă de Domnul şi de Opus Dei era din prima clipă un drum bine definit pentru a atinge perfecţiunea creştină. De aceea, hirotonirea nu este în niciun caz un fel de încununare a vocaţiei la Opus Dei: este o chemare care se adresează unora, pentru a-şi sluji semenii într-un mod nou. Pe de altă parte, în Lucrare nu există două clase de membri, clerici şi laici: toţi sunt şi se simt egali şi toţi trăiesc acelaşi spirit: sfinţirea în propria stare ⁹.