Lista numerelor

Monseniore, este tot mai importantă prezenţa femeii în viaţa socială, dincolo de mediul familial în care s-a mişcat aproape exclusiv până acum. Cum vi se pare această evoluţie? Şi care sunt, în opinia dumneavoastră, trăsăturile generale pe care femeia trebuie să şi le însuşească pentru a-şi îndeplini misiunea care îi este încredinţată?

În primul rând, mi se pare potrivit să nu se contrapună aceste două medii pe care le-ai menţionat. La fel ca și în viaţa bărbatului, dar cu nuanţe cu totul particulare, căminul şi familia vor ocupa întotdeauna un loc central în viaţa femeii: este evident că a se dedica treburilor familiei presupune o funcţie omenească şi creştină importantă. Totuşi, aceasta nu exclude posibilitatea ca femeia să realizeze şi alte munci profesionale – şi munca în cămin este una dintre ele -, în oricare din meseriile şi ocupaţiile nobile existente în societatea în care trăieşte. Se înţelege limpede ce anume se doreşte să se susţină punând astfel problema; dar cred că insistenţa în a contrapune sistematic cele două medii – schimbând doar accentul – ar duce cu uşurinţă, din punct de vedere social, la o greşeală şi mai mare decât cea care trebuie corectată, pentru că ar fi mai grav ca femeia să-şi abandoneze munca în familie.

Nici în planul personal nu se poate afirma unilateral că femeia trebuie să-şi atingă perfecţiunea numai în afara căminului: ca şi cum timpul dedicat familiei ar fi un timp furat dezvoltării şi maturizării personalităţii sale. Căminul – oricare ar fi, pentru că şi femeia necăsătorită trebuie să aibă un cămin – este un mediu deosebit de propice pentru definirea personalităţii. Atenţia acordată familiei va fi întotdeauna pentru femeie cea mai mare înaltă menire a sa: în grija faţă de bărbatul ei şi faţă de copii sau, pentru a vorbi în termeni mai generali, în munca ei pentru a crea în jur un mediu primitor şi educativ, femeia îşi îndeplineşte partea cea mai de neînlocuit a misiunii sale şi, în consecinţă, îşi poate atinge astfel perfecţiunea personală.

Aşa cum am spus, aceasta nu se opune participării ei la alte aspecte ale vieţii sociale şi chiar politice, bunăoară. Şi în aceste sectoare femeia poate aduce o contribuţie valoroasă ca persoană şi, întotdeauna, cu particularităţile condiţiei sale feminine; şi o va face în măsura în care va fi pregătită, din punct de vedere uman şi profesional. Este evident că, atât familia cât şi societatea au nevoie de acest aport deosebit, care nu este deloc secundar.

Dezvoltarea, maturitatea, emanciparea femeii nu trebuie să însemne o încercare de egalizare – de uniformizare – cu bărbatul, o imitaţie a felului lui de a acţiona; aceasta n-ar fi în favoarea femeii, ci o pierdere pentru ea, nu fiindcă ar însemna mai mult sau mai puţin decât bărbatul, ci pentru că este diferită. Pe un plan esenţial – care trebuie să fie recunoscut juridic, atât în dreptul civil, cât şi în cel ecleziastic – se poate vorbi într-adevăr de egalitate în drepturi, fiindcă femeia are, întocmai ca bărbatul, demnitatea persoanei şi pe aceea de a fi fiică a Domnului. Însă, plecând de la această egalitate fundamentală, fiecare trebuie să realizeze ceea ce îi este propriu; pe acest plan, emanciparea înseamnă posibilitatea reală de a dezvolta din plin propriile virtualităţi: cele pe care le are în singularitatea ei, şi cele pe care le are ca femeie. Egalitatea sub aspect juridic, adică egalitatea de oportunităţi în faţa legii, nu suprimă ci presupune şi promovează această diversitate, care înseamnă o îmbogăţire pentru toţi.

Femeia este chemată să aducă familiei, societăţii civile, Bisericii, ceva caracteristic, propriu, ceva ce numai ea poate aduce: tandreţea plină de delicateţe, generozitatea neostoită, dragostea pentru concret, ascuţimea minţii, capacitatea de intuiţie, pietatea adâncă şi simplă, tenacitatea... Feminitatea nu este autentică dacă nu înţelege frumuseţea acestei contribuţii de neînlocuit şi nu o include în propria ei viaţă.

Pentru a îndeplini această misiune, femeia trebuie să-şi dezvolte personalitatea, fără să se lase condusă de un spirit naiv de imitaţie care – în general – ar situa-o cu uşurinţă pe un plan inferior şi ar lăsa nefructificate posibilităţile ei cele mai originale. Dacă se formează temeinic, cu autonomie personală, cu autenticitate, îşi va realiza în mod eficient munca, misiunea pentru care se simte chemată, oricare ar fi aceasta: viaţa şi munca ei vor fi realmente constructive şi rodnice, pline de sens, fie că îşi petrece ziua dedicându-se soţului şi copiilor, fie că, renunţând la căsătorie dintr-un motiv justificat, se dăruieşte cu toată fiinţa altor însărcinări. Mergând pe propriul său drum, şi fiind credincioasă vocaţiei sale omeneşti şi divine, fiecare femeie poate atinge - şi în fapt o şi face - plenitudinea personalităţii feminine. Să nu uităm că Sfânta Maria, Maica Domnului şi a tuturor oamenilor, este nu numai modelul, ci şi mărturia valorii transcendente pe care o poate avea o viaţă în aparenţă lipsită de relevanţă.

În predica pe care aţi ţinut-o la Pamplona, în octombrie anul trecut, la slujba pe care aţi oficiat-o cu prilejul Adunării Prietenilor Universităţii din Navarra, aţi folosit cuvinte care ne-au emoţionat despre dragostea omenească. Multe cititoare ne-au scris comentând impactul pe care l-au resimţit auzindu-vă vorbind astfel. Ne-aţi putea spune care sunt valorile cele mai importante ale căsătoriei creştine?

Voi vorbi despre ceva ce îmi este foarte cunoscut, căci ţine de experienţa mea sacerdotală de mulţi ani şi în multe ţări. Cea mai mare parte a membrilor Opus Dei sunt căsătoriţi şi, pentru ei, dragostea omenească şi îndatoririle conjugale fac parte din vocaţia divină. Opus Dei a făcut din căsătorie un drum spre divinitate, o vocaţie şi acest fapt are numeroase consecinţe pentru sfinţirea personală şi pentru apostolat. De aproape patruzeci de ani propovăduiesc sensul vocaţional al căsătoriei. Ce ochi plini de lumină am văzut adesea, atunci când – crezând, şi ei şi ele, că dăruirea faţă de Domnul şi o dragoste omenească demnă şi curată sunt incompatibile în viaţa lor – mă auzeau spunând că şi căsătoria este un drum divin pe pământ!

Căsătoria este făcută pentru ca soţii să se sfinţească în cadrul ei şi să se sfinţească prin ea: pentru aceasta au un har special, conferit de sacramentul instituit de Isus Cristos. Cine este chemat să se căsătorească găseşte în această stare – prin mila Domnului – tot ce este necesar pentru a se sfinţi, pentru a se identifica tot mai mult cu Isus Cristos şi pentru a călăuzi spre Domnul persoanele cu care convieţuieşte.

De aceea, mă gândesc mereu, cu speranţă şi iubire, la căminele creştine, la toate familiile care s-au născut din sacramentul căsătoriei, fiind mărturii luminoase ale acestui mare mister divin – sacramentum magnum!, taina aceasta mare! ¹ – al unirii şi al dragostei între Cristos şi Biserica sa. Trebuie să muncim pentru ca aceste celule creştine ale societăţii să se ivească şi să se dezvolte cu dorinţă de sfinţenie, cu conştiinţa că sacramentul iniţial – Botezul – conferă, de la început, tuturor creştinilor o misiune divină, pe care fiecare trebuie s-o îndeplinească pe propriul său drum.

Soţii creştini trebuie să fie conştienţi că sunt chemaţi să se sfinţească sfinţind, că sunt chemaţi să fie apostoli, şi că primul lor apostolat este în cămin. Trebuie să înţeleagă opera supranaturală care implică întemeierea unei familii, educarea copiilor, propagarea creştină în societate. De această conştiinţă a propriei misiuni depind în mare parte eficacitatea şi succesul vieţii lor, fericirea lor.

Dar nu uitaţi că secretul fericirii conjugale se află în viaţa de zi cu zi, nu în vise. Se află în descoperirea bucuriei ascunse pe care o aduce venirea acasă; în legătura plină de dragoste cu copiii; în munca zilnică, la care ia parte întreaga familie; în seninătatea în faţa dificultăţilor, pe care trebuie să le întâmpini cu spirit sportiv; în folosirea oricărui progres oferit de civilizaţie, pentru a face casa plăcută, viaţa mai simplă, educaţia mai eficientă.

Le spun neîncetat celor care au fost chemaţi de Dumnezeu să-şi întemeieze un cămin să se iubească întotdeauna, să se iubească cu dragostea înflăcărată pe care au simţit-o atunci când erau logodiţi. Cel care crede că dragostea se sfârşeşte când încep necazurile şi greutăţile inerente vieţii are o părere greşită despre căsătorie – care este un sacrament, un ideal şi o vocaţie. Tocmai atunci iubirea devine şi mai puternică. Potopul de necazuri şi de greutăţi nu este în stare să înece dragostea adevărată: sacrificiul împărtăşit cu generozitate uneşte mai mult. Aşa cum spune Scriptura, aquae multae – apele cele multe, adică multele dificultăţi, fizice şi morale – non potuerunt extinguere caritatem, nu vor putea stinge dragostea ².

Aţi vorbit chiar acum despre unitatea familiei ca despre o mare valoare, ceea ce mă determină să vă pun următoarea întrebare: de ce Opus Dei nu organizează activităţi de formare spirituală la care să participe împreună bărbatul şi nevasta?

Şi în această privinţă, ca în atâtea altele, noi creştinii avem posibilitatea de a alege între diferite soluţii, conform propriilor preferinţe sau opinii, fără să poată pretinde cineva să ne impună un sistem unic. Trebuie să fugim, ca de ciumă, de aceste modalităţi de a privi viaţa pastorală şi, în general, apostolatul, care nu par a fi decât o nouă ediţie, corectată şi mărită, a partidului unic în viaţa religioasă.

Ştiu că există grupuri catolice care organizează retrageri spirituale şi alte activităţi formative pentru cuplurile căsătorite. Mi se pare foarte bine ca, folosindu-şi libertatea, acestea să facă tot ce consideră potrivit; de asemenea, este bine să participe la aceste activităţi cei care găsesc astfel un mijloc ce îi ajută să-şi trăiască mai intens vocaţia creştină. Dar consider că aceasta nu e singura posibilitate şi nici nu e sigur că ar fi cea mai bună.

Există multe faţete ale vieţii ecleziastice pe care soţii, şi chiar toţi membrii familiei, pot şi, uneori, trebuie să le trăiască împreună, cum este participarea la jertfa euharistică şi la alte acte de cult. Cred, totuşi, că anumite activităţi de formare spirituală sunt mai eficiente dacă bărbatul şi nevasta participă separat. Pe de o parte, se subliniază astfel caracterul în mod fundamental personal al propriei sfinţiri, al luptei ascetice, al comuniunii cu Dumnezeu, pe care apoi le revarsă asupra celorlalţi, dar în care conştiinţa fiecăruia nu poate fi substituită. Pe de altă parte, astfel este mai uşor ca formarea să se adapteze exigenţelor şi necesităţilor personale ale fiecăruia şi chiar propriei psihologii. Aceasta nu înseamnă că se face abstracţie, în aceste activităţi, de starea matrimonială a participanţilor: nimic mai departe de spiritul Opus Dei.

De patruzeci de ani tot spun, şi prin viu grai şi prin scris, că fiecare bărbat, fiecare femeie, trebuie să se sfinţească în viaţa lor obişnuită, în condiţiile concrete ale existenţei lor de zi cu zi, că soţii, prin urmare, trebuie să se sfinţească îndeplinindu-şi la perfecţie îndatoririle de familie. Prin retragerile spirituale şi prin alte mijloace de formare organizate de Opus Dei, la care asistă persoane căsătorite, se urmăreşte constant ca soţii să capete conştiinţa demnităţii vocației matrimoniale, pregătindu-se, cu ajutorul lui Dumnezeu, să o trăiască plenar.

În multe aspecte, exigenţele şi manifestările practice ale iubirii conjugale sunt diferite pentru bărbat şi pentru femeie. Cu mijloace de formare specifice, li se poate acorda un ajutor eficient ca să le descopere în realitatea vieţii lor. Astfel încât, această despărţire de câteva ceasuri sau de câteva zile, îi face să se simtă mai uniţi şi să se iubească mai mult şi mai frumos în restul timpului: cu o dragoste care este şi plină de respect.

Repet că nici în această privinţă nu pretindem că modul nostru de a acţiona este singurul bun sau că trebuie să fie adoptat de toată lumea. Mi se pare doar că dă rezultate foarte bune şi că există raţiuni temeinice – pe lângă o lungă experienţă - pentru a-l face să fie astfel, dar nu combat opinia contrară.

În plus, trebuie să mai spun că, dacă în Opus Dei urmăm acest criteriu pentru anumite iniţiative de formare spirituală, totuşi, în alte tipuri de activitate extrem de variate, soţii participă şi colaborează ca atare. Mă gândesc, de pildă, la munca făcută împreună cu părinţii elevilor la școlile conduse de membri ai Opus Dei; la reuniuni, conferinţe, la acele celebrări religioase pe parcursul a trei zile numite triduum etc., special destinate părinţilor studenţilor care trăiesc în căminele conduse de Lucrare.

Cum vezi, atunci când prin natura activităţii se impune prezenţa soţilor, bărbatul şi nevasta participă împreună la aceste lucrări. Însă acest tip de reuniuni şi iniţiative este diferit de cele care sunt orientate direct spre formarea spirituală personală.

De-a lungul acestui interviu, s-a ivit ocazia să comentăm aspecte importante ale vieţii omeneşti, în special ale vieţii femeii şi să vedem cum le valorează spiritul Opus Dei. Ne-aţi putea spune, în încheiere, cum consideraţi că trebuie să fie promovat rolul femeii în viaţa Bisericii?

Nu pot ascunde că, răspunzând la o întrebare de acest gen, simt tentaţia – contrarie practicii mele obişnuite – de a o face într-un mod polemic. Pentru că sunt unele persoane care folosesc acest limbaj într-un mod clerical, folosind cuvântul Biserică drept sinonim pentru ceva ce aparţine clerului, Ierarhiei ecleziastice. Şi astfel, prin participare la viaţa Bisericii, aceste persoane înţeleg numai, sau în principal, ajutorul dat vieţii parohiale, colaborarea în cadrul asociaţiilor cu mandat de la Sfânta Ierarhie, asistenţa activă la ceremoniile liturgice sau alte acţiuni asemănătoare.

Cei care gândesc astfel uită în practică – deşi poate că o proclamă în teorie – că Biserica este totalitatea Poporului lui Dumnezeu, ansamblul tuturor creştinilor şi că, de aceea, acolo unde există un creştin care se străduieşte să trăiască în numele lui Isus Cristos, acolo este prezentă Biserica.

Nu pretind să minimalizez prin aceasta importanţa colaborării pe care femeia o poate presta în viaţa structurii ecleziastice. Dimpotrivă, o consider neapărat necesară. Mi-am dedicat viaţa pentru a apăra plenitudinea vocaţiei creştine a corpului laicilor, a bărbaţilor obişnuiţi şi a femeilor obişnuite care trăiesc în mijlocul lumii şi, prin urmare, pentru a contribui la deplina recunoaştere, teologică şi juridică, a misiunii lor în Biserică şi în lume.

Vreau doar să remarc că sunt unii care promovează o reducerenejustificată a acestei colaborări şi să semnalez că un creştin obişnuit, bărbat sau femeie, îşi poate îndeplini misiunea specifică, inclusiv aceea care îi corespunde în cadrul structurii ecleziastice, numai dacă nu intră în rândulclericilor, dacă rămâne mai departe secular, ca om obişnuit, care trăieşte în lume şi participă la preocupările lumii.

Revine milioanelor de femei şi de bărbaţi creştini care trăiesc pe pământ să-l aducă pe Cristos în toate activităţile oamenilor, vestindu-i cu mărturia vieţilor lor că Domnul îi iubeşte pe toţi şi vrea să-i mântuiască pe toţi. De aceea, cea mai bună cale de a participa la viaţa Bisericii, cea mai importantă şi cea care, în orice caz, trebuie să fie presupusă de toate celelalte, este aceea de a fi pe de-a întregul creştini în locul unde se află în viaţă, acolo unde i-a purtat vocaţia omenească.

Ce mult mă emoţionează gândul la atâţia creştini şi creştine care, poate fără şi-o propună într-un mod anume, îşi trăiesc cu simplitate viaţa obişnuită, încercând să întruchipeze în ea Voia Domnului! A-i face să conştientizeze excelenţa vieţii lor, a le revela că aceasta, care pare fără importanţă, are o valoare de eternitate, a-i învăţa să asculte mai atent glasul Domnului, care le vorbeşte prin întâmplări şi situaţii, este ceva de care Biserica are astăzi nevoie urgentă: fiindcă la aceasta o obligă Dumnezeu.

A creştina de dinăuntru întreaga lume, arătând că Isus Cristos a mântuit toată omenirea, aceasta este misiunea creştinului. Iar femeia ia parte la această misiune în felul ei propriu, atât în cămin cât şi în alte ocupaţii pe care le are, realizând virtualităţile specifice care îi revin.

Principalul este, aşadar, să trăiască cu faţa spre Domnul, precum Sfânta Maria – femeie, Fecioară şi Mamă -, rostind acel fiatmihi secundum verbum tuum, facă-mi-se mie după cuvântul tău ¹⁴, de care depinde fidelitatea faţă de vocaţia personală, unică şi netransmisibilă în fiecare caz, ce ne va face să cooperăm la opera de mântuire pe care Domnul o înfăptuieşte în noi şi în lumea întreagă.

Trebuie să închei acum, copiii mei. V-am spus la început că vorbele mele doreau să vă aducă ceva din măreţia şi îndurarea Domnului. Cred că am izbutit, îndemnându-vă să trăiţi cu sfinţenie viaţa obişnuită: pentru că o viaţă sfântă în mijlocul realităţii lumeşti – în tăcere, cu simplitate, cu sinceritate -, nu este oare astăzi manifestarea cea mai mişcătoare a acelor magnalia Dei ¹¹, minunatele milostiviri pe care Domnul le-a arătat întotdeauna, şi le arată neîncetat, pentru a izbăvi lumea?

Acum vă cer, aşa cum face psalmistul, să vă alăturaţi rugăciunii şi laudei mele: magnificate Dominum mecum, et extollamus nomen eius simul ¹², înălţaţi pe Domnul împreună cu mine şi să lăudăm cu toţii numele Lui. Aceasta înseamnă, copiii mei, să trăim cu credinţă.

Să luăm pavăza credinţei, coiful mântuirii şi sabia duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel ne îndeamnă Sfântul Apostol Paul în epistola către Efeseni ¹³, care acum câteva minute se rostea în mod liturgic.

Credinţă, virtute de care avem atâta nevoie noi creştinii, şi în mod special în acest an al credinţei pe care l-a promulgat preaiubitul Părinte Sfânt Papa Paul al VI-lea: pentru că, fără credinţă, lipseşte însuşi temeiul sanctificării vieţii obişnuite.

Credinţă vie în aceste momente, fiindcă ne apropiem de mysterium fidei ¹⁴, misterul credinţei, Sfânta Euharistie; pentru că vom participa la această Sfânta Taină în amintirea Patimilor, Morţii şi Învierii Domnului care rezumă şi înfăptuieşte milostivirea lui Dumnezeu faţă de oameni.

Credinţă, copiii mei, pentru a mărturisi că, în câteva clipe, pe acest altar, se va reînnoi opera Izbăvirii Noastre ¹⁵. Credinţă, pentru a ne desfăta cu Crezul şi a simţi, în jurul acestui altar şi în această Adunare, prezenţa lui Cristos, care ne face să fim cor unum et anima una ¹⁶, o singură inimă şi un singur suflet. Şi ne transformă în familie, în Biserică, una, sfântă, catolică, apostolică şi romană, care pentru noi înseamnă universală.

Credinţă, în sfârşit, preaiubiţii mei fii şi fiice, pentru a dovedi lumii că toate acestea nu sunt ceremonii şi vorbe, ci o realitate divină, prezentând oamenilor mărturia unei vieţi obişnuite sanctificate, în Numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi al Sfintei Maria.