Lista numerelor

Dumnezeu ne vrea sfinţi

Voi şi eu facem parte din familia lui Cristos, pentru că el ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea lui prin dragoste, el ne-a rânduit mai dinainte pentru înfiere prin Isus Cristos, pentru sine, după buna plăcere a voii sale⁵. Această alegere gratuită, pe care am primit-o de la Domnul, ne indică un scop bine determinat: sfinţenia personală, după cum ne repetă insistent sfântul Paul: Haec est voluntas Dei: sanctificatio vestra⁶, aceasta este voinţa lui Dumnezeu: sfinţirea voastră. Să nu uităm, prin urmare: suntem în ţarcul Învăţătorului, pentru a cuceri această culme.

Nu îmi iese din minte o întâmplare – a trecut deja mult timp de atunci –, când am fost să mă rog în catedrala din Valencia şi am trecut prin faţa mormântului venerabilului Riadaura. Mi s-a povestit atunci că acest preot, când era foarte bătrân, a fost întrebat: Câţi ani aveţi? El, foarte convins, a răspuns în dialectul valencian: Poquets, Puţini! Cei pe care i-am petrecut slujindu-l pe Domnul. Pentru mulţi dintre voi, încă se mai numără pe degetele unei singure mâini anii de când v-aţi hotărât să îl urmaţi pe Domnul nostru, să îl slujiţi în mijlocul lumii, în mediul vostru şi prin propria profesiune sau meserie. Nu contează prea mult acest detaliu; interesează, în schimb, să înscriem cu litere de foc în suflet certitudinea că invitaţia la sfinţenie, adresată de Isus Cristos tuturor oamenilor, fără excepţie, îi cere fiecăruia să îşi cultive viaţa interioară, să practice zilnic virtuţile creştine; şi nu în orice fel, nici într-un mod deosebit, nici măcar în mod excelent: trebuie să ne forţăm străduindu-ne până la eroism, în sensul cel mai puternic şi mai tranşant al expresiei.

Ţinta pe care v-o propun – mai bine spus, cea pe care ne-o arată Dumnezeu tuturor – nu este un miraj sau un ideal de neatins: aş putea să vă dau atâtea exemple concrete de femei şi bărbaţi obişnuiţi, ca voi şi ca mine, care l-au întâlnit pe Isus care trece quasi in oculto, cam pe ascuns⁷, pe la răscrucile aparent cele mai comune, şi s-au hotărât să îl urmeze, îmbrăţişând cu dragoste crucea fiecărei zile⁸. În această epocă de prăbuşire generală, de cedări şi de descurajări, sau de libertinaj şi de anarhie, mi se pare încă şi mai actuală acea convingere simplă şi profundă pe care, la începutul activităţii mele sacerdotale şi mereu, am vrut arzător să o comunic lumii întregi: Aceste crize mondiale sunt crize de sfinţi.

Viaţă interioară: este o exigenţă a chemării pe care învăţătorul a pus-o în sufletul tuturor. Trebuie să fim sfinţi – o să vă spun acest lucru cu o expresie din ţinutul meu – până la ultimul fir de păr: creştini adevăraţi, autentici, canonizabili; şi dacă nu, am eşuat ca discipoli ai unicului Învăţător. Vedeţi, în plus, că Dumnezeu, uitându-se la noi, acordându-ne harul său ca să luptăm pentru a atinge sfinţenia în mijlocul lumii, ne impune, de asemenea, obligaţia apostolatului. Înţelegeţi că, chiar şi din punct de vedere uman, după cum comentează un părinte al Bisericii, preocuparea pentru suflete încolţeşte ca o consecinţă logică a acestei alegeri: Când descoperiţi că v-a fost de folos ceva, încercaţi să îi atrageţi pe ceilalţi. Trebuie, prin urmare, să doriţi ca alţii să vă însoţească pe căile Domnului. Dacă mergeţi în for sau la baia publică şi vă întâlniţi cu cineva care nu are nimic de făcut, îl invitaţi să vă însoţească. Aplicaţi la domeniul spiritual acest obicei lumesc şi, când mergeţi la Dumnezeu, nu o faceţi singur⁹.

Dacă nu vrem să risipim timpul inutil – cu atât mai puţin cu falsele scuze legate de dificultăţile exterioare din mediu, care nu au lipsit niciodată, de la începuturile creştinismului –, trebuie să ne fie foarte clar faptul că Isus Cristos a legat, în mod obişnuit, de viaţa interioară eficienţa acţiunii noastre de a-i atrage pe cei care ne înconjoară. Cristos a pus ca o condiţie, pentru reuşita activităţii apostolice, sfinţenia; mă corectez, strădania fidelităţii noastre, pentru că sfinţi pe pământ nu vom fi niciodată. Pare incredibil, dar Dumnezeu şi oamenii au nevoie, din partea noastră, de o fidelitate fără paleative, fără eufemisme, care să meargă până la ultimele sale consecinţe, fără jumătăţi de măsură, nici compromisuri, în deplinătatea vocaţiei creştine asumate şi practicate cu migală.

Poate vreunul dintre voi crede că mă refer exclusiv la anumite persoane alese. Nu vă amăgiţi atât de uşor, mânaţi de laşitate sau de comoditate. Simţiţi, în schimb, imperativul divin de a fi fiecare un alt Cristos, ipse Christus, însuşi Cristos; în puţine cuvinte, imperativul ca întreaga noastră comportare să fie în concordanţă cu normele credinţei, căci nu este a noastră – cea ce trebuie s-o cautăm – o sfinţenie de categoria a doua, care nu există. Şi principala cerinţă care ni se impune – conformă cu natura noastră –, constă în a iubi: Dragostea este legătura desăvârşirii¹⁰; caritatea, pe care trebuie să o practicăm în acord cu cerinţele explicite pe care însuşi Dumnezeu le stabileşte: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta¹¹, fără să ne rezervăm nimic. În aceasta constă sfinţenia.

Cu siguranţă, este vorba despre un obiectiv înalt şi dificil. Dar nu pierdeţi din vedere că sfântul nu se naşte: se forjează în jocul continuu al harului divin şi al răspunsului omenesc. Tot ce se dezvoltă – arată unul dintre scriitorii creştini din primele secole, referindu-se la unirea cu Dumnezeu –, începe prin a fi mic. Doar hrănindu-se treptat, cu progrese constante, se face mare¹². De aceea, îţi spun că, dacă vrei să te porţi ca un creştin consecvent – ştiu că eşti dispus, deşi de atâtea ori ţi-e greu să învingi sau să tragi în sus acest biet corp –, trebuie să ai o grijă extremă la detaliile cele mai mici, pentru că sfinţenia pe care Domnul nostru ţi-o cere se atinge desfăşurând cu dragoste de Dumnezeu munca noastră și obligaţiile fiecărei zile, care aproape totdeauna se compun din realităţi mărunte.

Suntem mişcaţi, inima ne tresaltă puternic când ascultăm cu atenţie acel strigăt al sfântului Paul: Voinţa lui Dumnezeu este să vă sfinţiţi¹. Azi, încă o dată, îmi propun mie, şi vă amintesc, de asemenea, şi vouă, şi omenirii întregi: Aceasta este voinţa lui Dumnezeu, să fim sfinţi.

Pentru a linişti sufletele cu autentică pace, pentru a transforma pământul, pentru a-l căuta în lume şi prin intermediul lucrurilor din lume pe Dumnezeu, Domnul nostru, este indispensabilă sfinţenia personală. În discuţiile mele cu oameni din atâtea ţări şi din mediile sociale cele mai diferite, deseori sunt întrebat: Şi ce ni se spune celor căsătoriţi? Ce se spune celor care lucrează pământul? Ce, văduvelor? Ce, tinerilor?

Răspund sistematic că am un singur fel de mâncare. Şi obişnuiesc să subliniez că Isus Cristos, Domnul nostru, a predicat vestea cea bună pentru toţi, fără nicio deosebire. Un singur fel de mâncare şi o singură hrană: Mâncarea mea este să fac voia celui care m-a trimis şi să-i îndeplinesc lucrarea². Pe fiecare ne cheamă la sfinţenie, de la fiecare cere dragoste: tineri şi bătrâni, burlaci şi căsătoriţi, sănătoşi şi bolnavi, culţi şi ignoranţi, oriunde ar lucra, oriunde s-ar afla. Există un singur mod de a creşte în familiaritatea şi înţelegerea cu Dumnezeu: să ne adresăm lui, în rugăciune, să vorbim cu el, să îi arătăm – de la inimă la inimă – ataşamentul nostru.

Ascetică? Mistică? Nu mă interesează. Orice ar fi, mistică sau ascetică, ce contează? Este un dar al lui Dumnezeu. Dacă tu încerci să meditezi, Domnul nu te va lipsi de ajutorul său. Credinţă şi fapte de credinţă: fapte, pentru că Domnul – ai constatat acest lucru de la început, şi l-am subliniat la momentul potrivit – este în fiecare zi mai exigent. Aceasta este deja contemplaţie şi este uniune; aceasta trebuie să fie viaţa multor creştini, fiecare mergând înainte pe propria sa cale spirituală – sunt infinite –, în mijlocul grijilor lumii, chiar dacă nici măcar nu şi-au dat seama.

O rugăciune şi un comportament care nu ne îndepărtează de activităţile noastre obişnuite, care în mijlocul acestei strădanii nobile pământeşti ne conduc la Domnul. Ridicând toate aceste corvezi spre Dumnezeu, creatura spiritualizează lumea. Am vorbit de atâtea ori despre mitul regelui Midas, care transforma în aur tot ce atingea! În aur de merite supranaturale putem transforma tot ceea ce atingem, în pofida erorilor noastre personale.