Lista numerelor

Dacă doar prezenţa unei persoane de calitate, demnă de consideraţie, este de ajuns ca să se poarte mai bine cei care sunt de faţă, cum se face că prezenţa lui Dumnezeu, constantă, răspândită în toate ungherele, cunoscută puterilor noastre şi iubită cu recunoştinţă, nu ne face mereu mai buni în toate cuvintele, activităţile şi sentimentele noastre¹¹?. Într-adevăr, dacă această realitate, că Dumnezeu ne vede, ar fi bine întipărită în conştiinţele noastre şi ne-am da seama că toată munca noastră, absolut toată – nimic nu trebuie să-i scape privirii lui –, se desfăşoară în prezenţa sa, cu câtă grijă am termina lucrurile sau cât de diferite ar fi reacţiile noastre! Şi acesta este secretul sfinţeniei pe care o propovăduiesc de atâţia ani: Dumnezeu ne-a chemat pe toţi ca să-l imităm; şi pe voi, şi pe mine, pentru ca, trăind în mijlocul lumii – fiind oameni de pe stradă! –, să ştim să îl punem pe Domnul nostru Cristos pe culmea tuturor activităţilor omeneşti oneste.

Acum veţi înţelege şi mai bine că, dacă vreunul dintre voi nu şi-ar iubi munca, aceea care trebuie s-o facă, dacă nu s-ar simţi cu adevărat pasionat de una dintre nobilele ocupaţii pământeşti pentru a o sfinţi, dacă i-ar lipsi vocaţia profesională, nu ar ajunge niciodată să pătrundă în profunzimea supranaturală a doctrinei pe care o expune acest preot, tocmai pentru că i-ar lipsi o condiţie indispensabilă: aceea de a fi un lucrător.

Iertaţi-mi această digresiune şi, cu toate că nu ne-am îndepărtat de la temă, să revenim la firul călăuzitor. Să fiţi convinşi că vocaţia profesională este parte esenţială, inseparabilă, a condiţiei noastre de creştini. Domnul vă vrea sfinţi în locul în care sunteţi, în profesia pe care aţi ales-o indiferent din ce motive: mie toţi mi se par buni şi nobili – atâta timp cât nu se opun legii divine –, şi capabili să fie ridicaţi în planul supranatural, adică integraţi în acest curent de dragoste care defineşte viaţa unui fiu al lui Dumnezeu.

Nu pot să nu simt o anume îngrijorare atunci când cineva, vorbind despre munca sa, îşi ia un aer de victimă, afirmă că îi răpeşte nu ştiu câte ore pe zi şi, în realitate, nu face nici jumătate din lucrul multora dintre colegii lui de breaslă care, la urma urmelor, sunt conduşi doar de criterii egoiste sau, cel puţin, pur omeneşti. Toţi cei care suntem aici, menţinând un dialog personal cu Isus, desfăşurăm o ocupaţie anumită: medic, avocat, economist... Gândiţi-vă puţin la colegii voştri, care sunt cunoscuţi prin prestigiul lor profesional, prin onestitatea lor, prin serviciul lor plin de abnegaţie. Nu dedică multe ore din zi – şi chiar din noapte – îndeplinirii unei sarcini? Nu avem nimic de învăţat de la ei?

În timp ce vorbesc, şi eu îmi examinez comportamentul şi vă mărturisesc că, punând această întrebare, simt un pic de ruşine şi dorinţa imediată de a-i cere iertare lui Dumnezeu, gândindu-mă la răspunsul meu atât de slab, atât de îndepărtat de misiunea pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o în lume. Cristos – scrie un părinte al Bisericii – ne-a lăsat să fim ca felinarele; să ne transformăm în învăţători ai celorlalţi; să acţionăm ca un ferment; să trăim ca îngerii între oameni, ca adulţii între copii, ca fiinţe spirituale între oameni doar raţionali; să fim sămânţă; să dăm roade. Nu ar fi nevoie să deschidem gura dacă viaţa noastră s-ar desfăşura în acest mod. De prisos ar fi cuvintele, dacă le-am arăta faptele. Nu ar mai fi niciun singur păgân dacă noi am fi cu adevărat creştini¹².

Valoarea exemplară a vieţii profesionale

Trebuie să evităm eroarea de a considera că apostolatul se reduce la mărturia unor practici de evlavie. Tu şi eu suntem creştini, dar, în acelaşi timp şi neîntrerupt, cetăţeni şi lucrători, cu nişte obligaţii clare pe care trebuie să le îndeplinim în mod exemplar, dacă vrem cu adevărat să ne sfinţim. Isus Cristos este cel care ne îndeamnă: Voi sunteţi lumina lumii. O cetate situată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii nu aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci în sfeşnic; şi luminează tuturor celor ce sunt în casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre drepte şi să preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri¹³.

Munca profesională – oricare ar fi ea – se transformă într-un candelabru care îi luminează pe colegii şi pe prietenii voştri. De aceea, obişnuiesc să le repet celor care devin credincioşi lui Opus Dei, iar afirmaţia este valabilă pentru toţi cei care mă ascultă: Ce-mi pasă dacă mi se spune că cutărică este un bun fiu al meu – un bun creştin –, dar un pantofar nepriceput! Dacă nu se străduieşte să îşi înveţe bine meseria sau să o facă cu grijă nu va putea să o sfinţească şi nici să o dăruiască Domnului; iar sfinţirea muncii obişnuite constituie axul adevăratei spiritualităţi pentru cei care – scufundaţi în realităţile temporale – suntem hotărâţi să avem o legătură strânsă cu Dumnezeu.

Luptaţi împotriva acestei excesive indulgenţe pe care fiecare o are faţă de sine însuşi: fiţi exigenţi cu voi! Uneori ne gândim prea mult la sănătate; la odihnă, care nu trebuie să lipsească, tocmai pentru că este necesară ca să ne întoarcem la lucru cu forţe reînnoite. Dar această odihnă – am scris deja de mulţi ani – nu înseamnă a nu face nimic: înseamnă să facem activităţi care cer mai puţin efort.

Alteori, cu false scuze, suntem destul de comozi, uităm de binecuvântata responsabilitate care apasă asupra umerilor noştri, ne mulţumim cu ceea ce este suficient pentru a ieşi la liman, ne lăsăm convinşi de justificări neîntemeiate pentru a sta cu mâinile încrucişate, în timp ce Satana şi aliaţii lui nu îşi iau vacanţă. Ascultă cu atenţie, şi meditează, ceea ce le scria sfântul Paul creştinilor care, de meserie, erau servitori: îi îndemna să îşi asculte stăpânii, slujindu-i nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca şi cum aţi vrea să plăceţi oamenilor, ci ca nişte robi ai lui Cristos, făcând din inimă voia lui Dumnezeu. Slujiţi-le cu bunăvoinţă, ca Domnului, iar nu oamenilor¹⁴. Ce sfat bun, să-l urmăm tu şi eu!

Să îi cerem lumină lui Isus Cristos, Domnul nostru, şi să îl rugăm să ne ajute să descoperim, în fiecare clipă, acest sens divin care transformă vocaţia noastră profesională în axul pe care se fundamentează şi în jurul căreia se roteşte chemarea noastră la sfinţenie. În evanghelie citiţi că Isus era cunoscut ca faber, filius Mariae¹⁵, muncitorul, tâmplarul, fiul Mariei: deci şi noi, cu mândrie sfântă, trebuie să demonstrăm cu fapte că suntem muncitori, bărbaţi şi femei ai muncii!

Dat fiind că trebuie să ne comportăm tot timpul ca nişte trimişi ai lui Dumnezeu, trebuie să fim foarte conştienţi că nu îl slujim cu loialitate când ne abandonăm sarcina; când nu împărtăşim cu ceilalţi râvna şi abnegaţia în îndeplinirea îndatoririlor profesionale; când suntem consideraţi leneşi, neserioşi, frivoli, dezordonaţi, înceţi, inutili... Pentru că acela care neglijează aceste obligaţii aparent mai puţin importante cu greu va învinge în celelalte aspecte ale vieţii interioare, care, cu siguranţă, cere mai mult efort. Cine este credincios în cele mai mici lucruri, cu siguranţă, este credincios şi în cele mari; şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept şi în cele mai mari¹⁶.

Viaţa obişnuită

Mă interesează să confirm din nou că nu mă refer la un mod extraordinar de a trăi creştineşte. Fiecare dintre noi să mediteze asupra a ceea ce Dumnezeu a făcut pentru el şi asupra modului în care a răspuns. Dacă suntem curajoşi în acest examen personal, vom percepe ceea ce încă ne lipseşte. Ieri m-am emoţionat, ascultând despre un catehumen japonez care îi învăţa catehismul pe alţii, care încă nu îl cunoşteau pe Cristos. Şi mi s-a făcut ruşine. Avem nevoie de mai multă credinţă, mai multă credinţă! Şi, odată cu credinţa, contemplaţia.

Revedeţi cu linişte acea atenţionare divină, care umple sufletul de nelinişte şi, în acelaşi timp, îi aduce savoare de fagure şi de miere: Redemi te, et vocavi te nomine tuo: meus es tu⁴⁰; Te-am răscumpărat, te-am chemat pe nume: eşti al meu! Să nu-i furăm lui Dumnezeu ceea ce este al său. Un Dumnezeu care ne-a iubit până la punctul de a muri pentru noi, ne-a ales din toată eternitatea, înainte de crearea lumii, ca să fim sfinţi în prezenţa sa⁴¹: şi care continuu ne aduce ocazii de purificare şi de dăruire.

Dacă am avea vreo îndoială, primim altă dovadă de pe buzele lui: Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi şi v-am pus ca să mergeţi şi să daţi rod, iar rodul vostru să rămână, rodul lucrării voastre de suflete contemplative⁴².

Aşadar, credinţă, credinţă supranaturală. Când credinţa slăbeşte, omul tinde să şi-l imagineze pe Dumnezeu ca şi cum ar fi departe, fără să se preocupe de fiii săi. Se gândesc la religie ca la ceva juxtapus, pentru când nu mai rămâne altă scăpare; aşteaptă, fără niciun fundament, manifestări spectaculoase, succese insolite. Când credinţa vibrează în suflet, se descoperă, în schimb, că paşii creştinului nu se separă de viaţa omenească zilnică şi obişnuită. Şi că această sfinţenie mare, pe care Dumnezeu ne-o cere, este cuprinsă aici şi acum, în lucrurile mărunte ale fiecărei zile.