Lista numerelor

Dacă doar prezenţa unei persoane de calitate, demnă de consideraţie, este de ajuns ca să se poarte mai bine cei care sunt de faţă, cum se face că prezenţa lui Dumnezeu, constantă, răspândită în toate ungherele, cunoscută puterilor noastre şi iubită cu recunoştinţă, nu ne face mereu mai buni în toate cuvintele, activităţile şi sentimentele noastre¹¹?. Într-adevăr, dacă această realitate, că Dumnezeu ne vede, ar fi bine întipărită în conştiinţele noastre şi ne-am da seama că toată munca noastră, absolut toată – nimic nu trebuie să-i scape privirii lui –, se desfăşoară în prezenţa sa, cu câtă grijă am termina lucrurile sau cât de diferite ar fi reacţiile noastre! Şi acesta este secretul sfinţeniei pe care o propovăduiesc de atâţia ani: Dumnezeu ne-a chemat pe toţi ca să-l imităm; şi pe voi, şi pe mine, pentru ca, trăind în mijlocul lumii – fiind oameni de pe stradă! –, să ştim să îl punem pe Domnul nostru Cristos pe culmea tuturor activităţilor omeneşti oneste.

Acum veţi înţelege şi mai bine că, dacă vreunul dintre voi nu şi-ar iubi munca, aceea care trebuie s-o facă, dacă nu s-ar simţi cu adevărat pasionat de una dintre nobilele ocupaţii pământeşti pentru a o sfinţi, dacă i-ar lipsi vocaţia profesională, nu ar ajunge niciodată să pătrundă în profunzimea supranaturală a doctrinei pe care o expune acest preot, tocmai pentru că i-ar lipsi o condiţie indispensabilă: aceea de a fi un lucrător.

Valoarea exemplară a vieţii profesionale

Trebuie să evităm eroarea de a considera că apostolatul se reduce la mărturia unor practici de evlavie. Tu şi eu suntem creştini, dar, în acelaşi timp şi neîntrerupt, cetăţeni şi lucrători, cu nişte obligaţii clare pe care trebuie să le îndeplinim în mod exemplar, dacă vrem cu adevărat să ne sfinţim. Isus Cristos este cel care ne îndeamnă: Voi sunteţi lumina lumii. O cetate situată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii nu aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci în sfeşnic; şi luminează tuturor celor ce sunt în casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre drepte şi să preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri¹³.

Munca profesională – oricare ar fi ea – se transformă într-un candelabru care îi luminează pe colegii şi pe prietenii voştri. De aceea, obişnuiesc să le repet celor care devin credincioşi lui Opus Dei, iar afirmaţia este valabilă pentru toţi cei care mă ascultă: Ce-mi pasă dacă mi se spune că cutărică este un bun fiu al meu – un bun creştin –, dar un pantofar nepriceput! Dacă nu se străduieşte să îşi înveţe bine meseria sau să o facă cu grijă nu va putea să o sfinţească şi nici să o dăruiască Domnului; iar sfinţirea muncii obişnuite constituie axul adevăratei spiritualităţi pentru cei care – scufundaţi în realităţile temporale – suntem hotărâţi să avem o legătură strânsă cu Dumnezeu.

Din dragoste pentru Dumnezeu, din dragoste pentru suflete şi pentru a corespunde vocaţiei noastre de creştini, trebuie să dăm un exemplu. Pentru a nu scandaliza, pentru a nu provoca nici măcar o urmă de suspiciune că fiii lui Dumnezeu sunt leneşi sau nu folosesc la nimic, pentru a nu fi cauza exemplului rău..., voi trebuie să vă străduiţi să oferiţi prin comportamentul vostru dreapta măsură, talantul bun al unui om responsabil. Atât ţăranul care ară pământul în timp ce îşi înalţă continuu inima la Dumnezeu, cât şi tâmplarul, fierarul, funcţionarul, intelectualul – toţi creştinii –, trebuie să fie modele pentru colegii lor, fără orgoliu, pentru că rămâne foarte clară în sufletele noastre convingerea că doar dacă ne bazăm pe el vom reuşi să obţinem victoria: noi, singuri, nu putem ridica nici un pai de pe pământ²⁵.

De aceea, fiecare, în îndatorirea pe care o are, în locul pe care îl ocupă în societate, trebuie să simtă obligaţia de a face o lucrare a lui Dumnezeu, care să semene în toate părţile pacea şi bucuria Domnului. Creştinul perfect duce mereu cu sine seninătate şi bucurie. Seninătate, pentru că se simte în prezenţa lui Dumnezeu; bucurie, pentru că se vede înconjurat de darurile sale. Un astfel de creştin este într-adevăr un personaj real, un preot sfânt al lui Dumnezeu²⁶.

Fraţii mei iubiţi – din nou, vocea sfântului Paul –, fiţi tari, neclintiţi, sporind totdeauna în lucrul Domnului, ştiind că lucrarea voastră în Domnul nu este zadarnică²⁹. Vedeţi? Este un întreg florilegiu de virtuţi care se pune în mişcare în timp ce ne desfăşurăm activitatea, pentru a o sfinţi: tăria, pentru a persevera în muncă, în pofida dificultăţilor naturale şi fără a ne lăsa niciodată învinşi de oboseală; cumpătarea, pentru a ne dărui fără rezerve şi pentru a depăşi comoditatea şi egoismul; dreptatea, pentru a ne îndeplini îndatoririle faţă de Dumnezeu, faţă de societate, faţă de familie, faţă de colegi; prudenţa, pentru a şti în fiecare caz care este lucrul care convine să fie făcut şi pentru a ne lansa în lucrare fără amânări... Şi totul, insist, din dragoste, cu sentimentul viu şi imediat al responsabilităţii pentru rodul muncii noastre şi pentru semnificaţia sa apostolică.

În fapte constă iubirea, şi nu în discursuri bune, spune un refren popular, şi cred că este inutil să mai adaug ceva.

Doamne, dăruieşte-ne harul tău. Deschide-ne uşa atelierului din Nazaret, cu scopul de a ne învăţa să te contemplăm pe tine, cu mama ta, sfânta Maria, şi cu sfântul patriarh Iosif – pe care îl iubesc şi îl venerez atât de mult –, dedicaţi toţi trei unei vieţi de muncă sfântă. Vor fi mişcate bietele noastre inimi, te vom căuta şi te vom găsi în munca zilnică, pe care tu doreşti să o transformăm în lucrare a lui Dumnezeu, lucrare de dragoste.

Se apropie de smochin: se apropie de tine şi se apropie de mine. Isus, înfometat şi însetat de suflete. De pe cruce a strigat: Sitio³⁰!; Mi-e sete. Sete de noi, de dragostea noastră, de sufletele noastre şi de toate sufletele pe care trebuie să le ducem până la el, pe drumul crucii, care este drumul nemuririi şi al gloriei cerului.

A ajuns la smochin, dar nu găsi pe el nimic, decât frunze³¹. Acest lucru este lamentabil. Se întâmplă aşa în viaţa noastră? Se întâmplă ca, din păcate, să ne lipsească credinţa, vibraţia umilinţei, să nu apară sacrificii, nici lucrări? Să existe doar faţada creştină, dar să lipsească efectul? Este groaznic. Pentru că Isus porunceşte: Nicicând să nu mai dai rod! Iar smochinul s-a uscat imediat³². Ne îndurerează acest pasaj din Sfânta Scriptură, în acelaşi timp ne şi încurajează să aprindem de credinţa, să trăim conform credinţei, pentru ca Isus Cristos să primească mereu câştig de la noi.

Să nu ne păcălim: Domnul nostru nu depinde niciodată de construcţiile noastre umane; proiectele cele mai ambiţioase sunt, pentru el, joc de copii. El vrea suflete, vrea dragoste; vrea ca toţi să meargă, pentru eternitate, să se bucure de împărăţia sa. Trebuie să lucrăm mult pe pământ; şi trebuie să lucrăm bine, pentru ca această îndatorire obişnuită este cea pe care trebuie să o sfinţim. Dar să nu uităm niciodată să o facem pentru Dumnezeu. Dacă o facem pentru noi înşine, din orgoliu, am produce doar frunziş: nici Dumnezeu, nici oamenii nu ar găsi, într-un arbore cu o coroană atât de bogată, vreun pic de dulceaţă.

Nu ne-a creat Domnul ca să construim aici o Cetate statornică, definitivă⁹, pentru că această lume este drumul spre cealaltă, care este împărăţie fără necazuri¹⁰. Cu toate acestea, noi, creştinii, nu trebuie să ne dezinteresăm de activităţile pământeşti, pe care ni le aduce Dumnezeu pentru a le sfinţi, pentru a le impregna de credinţa noastră binecuvântată, singura care aduce adevărata pace, bucurie autentică în suflete şi în diferite medii. Aceasta a fost predica mea constantă din 1928: trebuie să creştinăm societatea; să ducem în toate straturile acestei omeniri a noastre simţul supranatural, astfel încât unii şi alţii să ne angajăm să înălţăm prin har îndatoririle cotidiene, profesia sau meseria. În acest mod, toate ocupaţiile omeneşti se iluminează cu o speranţă nouă, care transcende timpul şi caducitatea celor lumeşti.

Prin Botez, suntem purtători ai cuvântului lui Cristos, care înseninează, care aprinde şi linişteşte conştiinţele rănite. Şi pentru ca Domnul să acţioneze în noi şi pentru noi, trebuie să îi spunem că suntem dispuşi să luptăm în fiecare zi, deşi ne vedem slabi şi inutili, deşi percepem greutatea imensă a mizeriilor personale şi a slăbiciunii noastre personale. Trebuie să-i repetăm că avem încredere în el, în ajutorul său: dacă este nevoie, ca Abraham, împotriva oricărei aşteptări¹¹. Astfel, vom lucra cu râvnă reînnoită şi îi vom învăţa pe oameni să reacţioneze cu seninătate, eliberaţi de ură, de resentimente, de ignoranţă, de neînţelegeri, de pesimism, pentru că Dumnezeu poate tot.