Lista numerelor

Din motive pe care nu e cazul să le amintesc – dar pe care le ştie bine Isus, care prezidează asupra noastră din tabernacol –, viaţa mea m-a condus spre a mă şti în mod special fiu al lui Dumnezeu, şi am savurat bucuria de a mă pune în inima Tatălui meu, pentru a corecta, pentru a mă purifica, pentru a-l sluji, pentru a-i înţelege şi a-i ierta pe toţi, pe baza dragostei sale şi a umilinţei mele.

De aceea, acum vreau să insist asupra necesităţii ca voi şi eu să ne refacem, să ne trezim din acest somn de slăbiciune care atât de uşor ne toropeşte, şi să reîncepem să percepem, într-un mod mai profund şi, în acelaşi timp, mai imediat, condiţia noastră de fii ai lui Dumnezeu.

Exemplul lui Isus, fiecare pas al lui Cristos prin acele locuri din Orient, ne ajută să ne pătrundem de acest adevăr. Dacă noi primim mărturia oamenilor – citim în epistolă –, mărturia lui Dumnezeu este mai mare⁵. Şi, în ce constă mărturia lui Dumnezeu? Din nou vorbeşte sfântul Ioan: Vedeţi câtă dragoste ne-a dăruit Tatăl, încât să ne numim, precum şi suntem, copii ai lui Dumnezeu... Dragii mei, acum suntem copii ai lui Dumnezeu⁶.

De-a lungul anilor, am încercat să mă sprijin fără şovăială pe această realitate plină de bucurie. Rugăciunea mea, în orice împrejurare, a fost aceeaşi, cu tonuri diferite. I-am spus: Doamne, tu m-ai pus aici; Tu mi-ai încredinţat un lucru sau altul, şi eu contez pe tine. Ştiu că eşti Tatăl meu şi am văzut mereu că micuţii sunt absolut siguri de părinţii lor. Experienţa mea de preot mi-a confirmat că această abandonare în mâinile Domnului face sufletele să obţină o puternică, profundă şi senină pietate, care le impulsionează să lucreze tot timpul cu intenţie dreaptă.

Exemplul lui Isus Cristos

Quasi modo geniti infantes... Mi-a dăruit bucurie să răspândesc în toate părţile această mentalitate de copii mici ai lui Dumnezeu, care ne va face să savurăm cuvintele care să regăsesc şi în Liturghie: Orice este născut din Dumnezeu biruie lumea⁷, trece peste dificultăţi, reuşeşte victoria, în această mare bătălie pentru pacea sufletelor şi a societăţii.

Înţelepciunea noastră şi forţa noastră stau tocmai în a avea convingerea micimii noastre, a nimicniciei noastre în ochii Domnului; dar este el cel care ne stimulează să ne mişcăm, în acelaşi timp, cu o încredere plină de siguranţă şi să-l propovăduim pe Isus Cristos, fiul său unic născut, în pofida erorilor noastre şi a mizeriilor noastre personale, mereu cu presupunerea că pe lângă slăbiciune, să nu lipsească lupta cu scopul de a o depăşi.

M-aţi auzit repetând frecvent acel sfat din Sfânta Scriptură: Discite benefacere⁸, pentru că este sigur că trebuie să învăţăm şi să îi învăţăm pe alţii să facă binele. Trebuie să începem de la noi înşine, angajându-ne să descoperim care este binele care trebuie să ne ambiţioneze pe fiecare dintre noi, pe fiecare dintre prietenii noştri, pe fiecare dintre oameni. Nu ştiu vreun drum mai bun pentru a considera măreţia lui Dumnezeu: să învăţăm să slujim, din perspectiva inefabilă şi simplă că el este Tatăl nostru şi noi suntem fiii săi.

Planul de viaţă

Examinând cum este şi cum ar trebui să fie pietatea noastră; în ce puncte concrete ar trebui să îmbunătăţim relaţia noastră personală cu Dumnezeu, dacă m-aţi înţeles, veţi respinge tentaţia de a imagina fapte vitejeşti imposibile, pentru că aţi descoperit că Domnul se mulţumeşte să îi oferim mici dovezi de dragoste în fiecare moment.

Încearcă să respecţi un plan de viaţă, cu constanţă: câteva minute de rugăciune mentală; participarea la sfânta Liturghie – zilnic, dacă este posibil – şi împărtăşirea frecventă; recurgerea regulată la sfântul sacrament al iertării – deşi conştiinţa ta nu te acuză de o greşeală mortală –; vizitarea lui Isus în tabernacol; rugăciunea şi contemplarea misterelor sfântului Rozariu, şi atâtea practici minunate pe care le cunoşti sau le poţi învăţa.

Nu trebuie să se transforme în norme rigide, ca nişte compartimente etanşe; semnalează un itinerar flexibil, adaptat condiţiei tale de om care trăieşte în mijlocul lumii, cu o activitate profesională intensă şi cu îndatoriri şi relaţii sociale pe care nu trebuie să le neglijezi, pentru că în aceste treburi se află continua ta întâlnirea cu Dumnezeu. Planul tău de viaţă trebuie să fie ca o mănuşă de cauciuc care se adaptează perfect mâinii care o foloseşte.

Să nu uiţi nici că important nu este să faci multe lucruri; limitează-te cu generozitate la acelea pe care poţi să le faci în fiecare zi, fie că ai chef, fie că nu. Aceste practici te vor duce, aproape fără să îţi dai seama, la rugăciunea contemplativă. Vor izvorî din sufletul tău mai multe acte de dragoste, jaculatorii, acţiuni de mulţumire, acte de reparaţie, comuniuni spirituale. Şi acestea, în timp ce îţi îndeplineşti obligaţiile: când ridici telefonul, când urci într-un mijloc de transport, când închizi sau deschizi uşa, când treci prin faţa unei biserici, când începi o nouă sarcină, în timp ce o realizezi şi când o termini; toate le vei dedica Tatălui tău Dumnezeu.

Odihniţi-vă în filiaţia divină. Dumnezeu este un tată plin de tandreţe, de dragoste infinită. Spune-i Tată de multe ori pe zi şi spune-i – între patru ochi, în inima ta – că îl iubeşti, că îl adori, că simţi orgoliul şi forţa de a fi fiu al său. Toate acestea alcătuiesc un autentic program de viaţă interioară, pe care trebuie să o canalizezi prin intermediul relaţiilor tale de pietate cu Dumnezeu – puţine, dar constante, insist –, care îţi vor permite să dobândeşti sentimentele şi comportamentul unui fiu bun.

Trebuie să te previn şi împotriva pericolului rutinei – adevărat mormânt al pietăţii –, care se arată frecvent mascată cu ambiţii de a realiza, de a întreprinde gesturi importante, în timp ce se neglijează cu comoditate îndatoririle cotidiene obligatorii, Când percepi insinuarea acestei stări, aşază-te cu sinceritate în faţa Domnului: gândeşte-te dacă nu te-ai plictisit să lupţi mereu cu aceleaşi lucruri, pentru că nu l-ai căutat pe Dumnezeu; uită-te dacă a scăzut – din lipsă de generozitate, de spirit de sacrificiu – perseverenţa fidelă în muncă. Atunci, normele tale de pietate, micile mortificări, activitatea apostolică fără roade imediate, apar ca îngrozitor de sterile. Suntem goi, şi poate începem să visăm la noi planuri, pentru a amuţi vocea Tatălui nostru din ceruri, care cere o totală loialitate. Şi cu un coşmar de mărire în suflet, aruncăm în uitare realitatea cea mai sigură, drumul care, fără îndoială, ne conduce spre sfinţenie: semnal clar că am pierdut punctul de vedere supranatural; convingerea că suntem copii mici; siguranţa că Tatăl nostru va face în noi minuni, dacă reîncepem cu umilinţă.

Ţăruşii vopsiţi în roşu

Mi-au rămas întipărite în mintea mea de copil acele semne care, în munţii din ţinuturile mele, se puneau la marginea drumurilor; mi-au atras atenţia nişte ţăruşi înalţi, de obicei vopsiţi în roşu. Mi s-a explicat că, atunci când ninge şi zăpada acoperă potecile, ogoarele şi păşunile, pădurile, stâncile şi râpele, aceşti pari ies în evidenţă ca un punct de reper sigur, pentru ca toată lumea să ştie tot timpul pe unde este traseul.

În viaţa interioară, se întâmplă ceva asemănător. Sunt primăveri şi veri, dar de asemenea vin şi ierni, zile fără soare şi nopţi fără lună. Nu putem permite ca relaţia cu Isus Cristos să depindă de starea noastră de spirit, de schimbările din caracterul nostru. Aceste atitudini denotă egoism, comoditate, şi prin urmare nu se potrivesc cu dragostea.

De aceea, în momentele de ninsoare şi de viscol, nişte practici de pietate solide – deloc sentimentale –, bine înrădăcinate şi potrivite împrejurărilor proprii ale fiecăruia, vor fi ca aceşti ţăruşi vopsiţi în roşu, care vor continua să ne marcheze calea, până când Domnul va decide să strălucească din nou soarele, să se topească gheţurile, iar inima va reîncepe să vibreze, aprinsă de un foc care, în realitate, nu a fost stins niciodată: a ars mocnit, ascuns de cenuşa unei perioade de încercare, sau de mai puţin avânt, sau de mai puţin sacrificiu.

Să o contemplăm acum pe mama sa binecuvântată, mama noastră de asemenea. Pe Calvar, la locul execuţiei, se roagă. Nu este o atitudine nouă a Mariei. Aşa s-a comportat mereu, îndeplinindu-şi îndatoririle, ocupându-se de căminul său. În timp ce făcea lucruri pământeşti, rămânea atentă de Dumnezeu. Cristos, perfectus Deus, perfectus homo⁸, a vrut ca şi mama lui, creatura cea mai minunată, cea plină de har, să ne confirme această râvnă de a ridica mereu privirea spre dragostea divină. Amintiţi-vă scena Bunei-Vestiri: coboară arhanghelul, pentru a comunica mesajul divin – vestea că va fi mama lui Dumnezeu –, şi o găseşte retrasă în rugăciune. Maria este complet reculeasă în Domnul, când arhanghelul Gabriel o salută: Bucură-te, cea plină de har; Domnul este cu tine⁹. La câteva zile după aceea, izbucneşte în bucuria lui Magnificat – acest cântec marian, pe care ni l-a transmis Duhul Sfânt prin delicata fidelitate a sfântului Luca –, rod al acestei întâlniri obişnuite a preasfintei Fecioare cu Dumnezeu.

Mama noastră a meditat îndelung asupra cuvintelor femeilor şi bărbaţilor sfinţi din Vechiul Testament, care îl aşteptau pe Mântuitorul, şi asupra întâmplărilor ai căror protagonişti au fost. A admirat acel cumul de miracole, abundenţa de milostivire a lui Dumnezeu faţă de poporul său, de atâtea ori ingrat. Meditând asupra acestei blândeţe a cerului, neîncetat reînnoită, izbucneşte afecţiunea din inima sa imaculată: Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul, iar duhul meu tresaltă de bucurie pentru Dumnezeu, Mântuitorul meu, căci a privit la umilinţa roabei sale¹⁰. Fiii acestei mame bune, primii creştini, au învăţat de la ea, şi, de asemenea, noi putem şi trebuie să învăţăm.

Rugăciune, dialog

Am păşit deja pe căile rugăciunii. Cum să mergem mai departe? Nu aţi văzut cum atâţia – ei şi ele – par că vorbesc cu ei înşişi, complăcându-se să se asculte? Este o vorbărie aproape continuă, un monolog care insistă neobosit asupra problemelor care îi preocupă, fără a pune la dispoziţie mijloacele pentru a le rezolva, mânaţi, poate, de iluzia morbidă să fie compătimiţi sau să fie admiraţi. S-ar spune că nu cer mai mult.

Când se vrea cu adevărat să se deschidă inima, dacă suntem cinstiţi şi simpli, vom căuta sfatul persoanelor care ne iubesc, care ne înţeleg: discutăm cu tatăl, cu soţia, cu soţul, cu fratele, cu prietenul. Acesta este deja dialog, deşi deseori nu vrem atât de mult să ascultăm, cât să ne descărcăm, să povestim ceea ce ni se întâmplă. Să începem să ne comportăm aşa cu Dumnezeu, siguri că el ne ascultă şi că ne răspunde; şi ne vom adresa lui şi ne vom deschide conştiinţa într-o conversaţie umilă, pentru a-i spune cu încredere tot ce palpită în mintea şi în inima noastră: bucurii, tristeţi, speranţe, amărăciuni, succese, eşecuri, şi chiar detaliile cele mai mărunte ale zilei noastre. Pentru că am constatat că tot ce ţine de noi îl interesează pe Tatăl nostru ceresc.

Învingeţi, dacă uneori o observaţi, ideea trândavă, falsul argument că rugăciunea poate aştepta. Să nu amânăm niciodată această fântână de har pentru mâine. Acum este timpul oportun. Dumnezeu, care este spectator îndrăgostit al întregii noastre zile, prezidează rugăciunea noastră intimă: şi tu şi eu – vă asigur încă o dată – trebuie să îi facem confidenţe cum îi facem unui frate, unui prieten, unui părinte. Spuneţi-i – eu îi spun – că el este toată măreţia, toată bunătatea, toată milostivirea. Şi adaugă: de aceea, vreau să mă îndrăgostesc de tine, în pofida grosolăniei manierelor mele, a acestor biete mâini ale mele, marcate şi chinuite de praful drumurilor pământului.

Astfel, aproape fără să ne dăm seama, vom avansa cu etape divine, solide şi viguroase, în care se savurează convingerea intimă că, alături de Domnul, sunt plăcute şi durerea, abnegaţia, suferinţele. Ce forţă, pentru un fiu al lui Dumnezeu, să se ştie atât de aproape de Tatăl său! De aceea, orice s-ar întâmpla, sunt ferm, sigur alături de tine, Doamne şi Tată al meu, care eşti stânca şi fortăreaţa mea²⁰.

Pentru unii, toate acestea sunt, poate, familiare; pentru alţii, noi; pentru toţi, dificile. Dar eu, cât timp voi mai avea suflare, nu voi înceta să predic necesitatea primordială de a fi suflet de rugăciune, mereu! cu orice ocazie şi în circumstanţele cele mai diferite, deoarece Dumnezeu nu ne abandonează niciodată. Nu este creştineşte să ne gândim la prietenia divină exclusiv ca la un mijloc extrem. Ni se poate părea normal să le ignorăm sau să le desconsiderăm pe persoanele pe care le iubim? Evident, nu. Spre cei pe care îi iubim se îndreaptă constant cuvintele, dorinţele, gândurile: este ca o prezenţă continuă. La fel este cu Dumnezeu.

Cu această căutare a Domnului, întreaga noastră zi se transformă într-o unică discuţie intimă şi plină de încredere. Am afirmat şi am scris acest lucru de atâtea ori, o repet încă o dată, pentru că Domnul nostru ne face să vedem – cu exemplul său – că acesta este comportamentul sigur: rugăciune constantă, de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa. Când totul iese cu uşurinţă: Mulţumesc, Doamne! Când vine un moment dificil: Doamne, nu mă părăsi! Şi acest Dumnezeu blând şi umil cu inima²¹, nu va uita rugăciunile noastre, nici nu va rămâne indiferent, pentru că el a spus: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi, şi vi se va deschide²².

Să încercăm, de aceea, să nu pierdem niciodată punctul de vedere supranatural, văzându-l în spatele oricărui eveniment pe Dumnezeu: în faţa a ceea ce este plăcut şi a ceea ce este neplăcut, în faţa consolării... şi a dezolării din cauza morţii unei fiinţe iubite. Mai înainte de toate, discuţia cu Tatăl tău, Dumnezeu, căutându-l pe Domnul în centrul sufletului nostru. Nu este un lucru care poate fi considerat mărunt, neînsemnat: este manifestarea clară a vieţii interioare constante, a autenticului dialog de dragoste. O practică curentă care nu ne va provoca nicio deformare psihologică pentru că – pentru un creştin – trebuie să fie la fel de naturală ca bătaia inimii.