Lista numerelor

Coerenţa creştină a vieţii

Mă întristează foarte mult când aflu că un catolic – un fiu al lui Dumnezeu care, prin Botez, este chemat să fie un alt Cristos – îşi linişteşte conştiinţa cu o simplă pietate formală, cu o religiozitate care îl împinge să se roage din când în când, doar dacă crede că îi convine! Să asiste la sfânta Liturghie doar în zilele de poruncă – şi nici măcar în toate –, în timp ce are grijă cu punctualitate ca stomacul său să fie liniştit, mâncând la ore fixe; cedând în credinţa lui, schimbând-o pentru o farfurie cu linte, doar ca să nu renunţe la poziţia lui... Şi apoi, cu neruşinare sau în mod scandalos, foloseşte pentru a urca, eticheta de creştin. Nu! Să nu ne mulţumim cu etichetele! Vă vreau creştini cu totul, dintr-o bucată; şi, pentru a fi aşa, trebuie să căutaţi fără trucuri alimentul spiritual oportun.

Din experienţă personală vă spun – şi m-aţi auzit repetând des acest lucru, ca să preîntâmpin descurajarea – că viaţa interioară constă în a începe şi a reîncepe în fiecare zi; şi vă daţi seama în inima voastră, ca şi eu în a mea, că trebuie să luptăm cu continuitate. Aţi observat poate în examenul vostru de conştiinţă – mie mi se întâmplă la fel: iertaţi-mă că fac aceste referiri la persoana mea, dar, în timp ce vă vorbesc, trec în revistă cu Domnul necesităţile sufletului meu –, că faceţi în mod repetat mici paşi înapoi, şi uneori vi se pare că sunt ieşiţi din comun, pentru că arată o evidentă lipsă de dragoste, de încredinţare, de spirit de sacrificiu, de delicateţe. Cultivaţi dorinţa de a repara, cu o căinţă sinceră, dar să nu vă pierdeţi pacea.

În primii ani ai deceniului 1940, mergeam mult prin Valencia. Nu aveam pe atunci niciun mijloc omenesc şi, cu aceia care – ca şi voi acum – se reuneau cu acest biet preot, ne rugam pe unde puteam, în unele seri pe o plajă solitară. Ca primii prieteni ai Învăţătorului, îţi aminteşti? Scrie sfântul Luca despre faptul că, plecând din Tir cu Paul, pe drumul spre Ierusalim, ne-au însoţit toţi, cu soţiile şi copiii, până afară din cetate. Am îngenuncheat pe mal şi ne-am rugat¹⁹.

Într-o zi, la ultima oră a serii, în timpul unuia dintre acele minunate apusuri de soare, am văzut că s-a apropiat o barcă de ţărm şi au sărit din ea nişte bărbaţi bruneţi, puternici ca stâncile, uzi, cu pieptul gol, atât de arşi de soare încât păreau din bronz. Au început să scoată din apă plasa plină cu peşti strălucitori ca argintul, care era prinsă de barcă. Trăgeau cu multă vigoare, cu picioarele afundate în nisip, cu o forţă remarcabilă. Deodată a venit un copil, şi el foarte brunet, s-a apropiat de frânghie, a prins-o cu mânuţele lui şi a început să tragă cu evidentă stângăcie. Acei pescari grosolani, fără pic de delicateţe, probabil că au simţit o tresărire în inimă şi l-au lăsat pe micuţ să-i ajute; nu l-au alungat, deşi mai mult îi încurca.

M-am gândit la voi şi la mine; la voi, pe care încă nu vă cunoşteam, şi la mine; la acest tras de frânghie în fiecare zi, în atâtea lucruri. Dacă ne prezentăm în faţa lui Dumnezeu, Domnul nostru, ca acest micuţ, convinşi de slăbiciunea noastră, dar dispuşi să-i urmăm planurile, vom atinge mai uşor ţinta: vom trage plasa până la mal, plină de roade, pentru că acolo unde lipsesc forţele noastre ajunge puterea lui Dumnezeu.

Prindeţi-ne vulpile, vulpile cele mici, care ne strică viile; căci viile noastre sunt în floare²¹. Credincioşi în ceea ce este mic, foarte credincioşi în ceea ce este mic. Dacă ne străduim astfel, vom învăţa, de asemenea, să alergăm cu încredere în braţele sfintei Maria, ca fii ai săi. Nu v-am amintit la început că toţi avem foarte puţini ani, atâţia câţi au trecut de când ne-am hotărât să îl tratăm pe Dumnezeu cu intimitatea? Aşa că este de înţeles ca mizeria noastră şi nimicnicia noastră să se apropie de măreţia şi de puritatea sfântă a Maicii lui Dumnezeu care este, de asemenea, mama noastră.

Vă pot povesti o altă anecdotă adevărată, pentru că au trecut deja mulţi ani, destui ani, de când s-a întâmplat, şi pentru că o să vă ajute să vă gândiţi, prin contrastul şi duritatea expresiilor. Conduceam o serie de zile de reculegere pentru preoţi din diverse dieceze. Eu îi căutam cu afecţiune şi cu interes, ca să vină să vorbească, să îşi descarce conştiinţa, pentru că şi preoţii au nevoie de sfatul şi de ajutorul unui frate. Am început să vorbesc cu unul dintre ei, cam necioplit, dar foarte nobil şi sincer; l-am tras de limbă puţin, cu delicateţe şi cu interes sincer, pentru a găsi şi a lecui orice rană care ar fi fost acolo înăuntru, în inima sa. La un moment dat, m-a întrerupt, cu aceste cuvinte: O invidiez foarte tare pe măgăriţa mea; a îndeplinit servicii parohiale în şapte parohii şi nu se poate spune nimic rău despre ea. Ah, dacă aş fi făcut şi eu la fel!

Poate – examinează-te profund! – nici noi nu merităm elogiile pe care acest preot de ţară le aducea măgăriţei lui. Ai muncit atât de mult, ai ocupat posturi cu responsabilitate, ai triumfat în una sau altă însărcinare umană..., dar, în prezenţa lui Dumnezeu, nu găseşti nimic de care nu ar trebui să te plângi? Ai încercat cu adevărat să îi slujeşti pe Dumnezeu şi pe fraţii tăi oamenii, ori ţi-ai alimentat egoismul, gloria personală, ambiţiile tale, succesul tău exclusiv pământesc şi trecător?

Dacă vă vorbesc puţin prea direct, este pentru că eu vreau să fac încă o dată un act de căinţă foarte sincer şi pentru că aş vrea ca fiecare dintre voi să îşi ceară, de asemenea, iertare. La vederea infidelităţii noastre, la vederea atâtor greşeli, slăbiciuni, laşităţi – fiecare cu ale lui –, să-i repetăm Domnului, din adâncul inimii, acele exclamaţii pline de pocăinţă ale lui Petru: Domine, tu omnia nosti, tu scis quia amo te²²!, Doamne, tu toate le ştii: ştii că te iubesc, în pofida mizeriilor mele! Şi îndrăznesc să adaug: Tu ştii că te iubesc tocmai datorită acestor mizerii ale mele, pentru că mă fac să mă sprijin pe tine, care eşti tăria mea: Quia tu es, Deus, fortitudo mea²³. Şi de aici, reîncepem.

Libertate şi dăruire

Iubirea lui Dumnezeu este o iubire geloasă; nu este satisfăcută dacă mergem la întâlnirea cu el cu condiţii: aşteaptă cu nerăbdare ca noi să dăm totul, să nu păstrăm în inimă unghere ascunse, în care nu ajung încântarea şi bucuria harurilor şi ale darurilor supranaturale. Poate vă gândiţi: a răspunde „da” acestei iubiri exclusive nu înseamnă, oare, pierderea libertăţii?

Cu ajutorul Domnului care prezidează acest timp de rugăciune, cu lumina lui, sper că pentru voi şi pentru mine rămâne încă şi mai bine definită această temă. Fiecare dintre noi a experimentat uneori că a-l sluji pe Cristos Domnul nostru înseamnă durere şi oboseală. A nega această realitate ar presupune că nu te-ai întâlnit cu Dumnezeu. Sufletul îndrăgostit ştie că, atunci când apare această durere, este vorba despre o impresie trecătoare şi descoperă curând că povara este uşoară şi sarcina este plăcută, pentru că o duce el pe umerii lui, cum a îmbrăţişat lemnul crucii când era în joc fericirea noastră veşnică²⁴. Dar sunt oameni care nu înţeleg, care se revoltă împotriva Creatorului – o revoltă neputincioasă, meschină, tristă –, care repetă orbeşte lamentaţia din Psalmi: Să rupem legăturile lor şi să aruncăm departe de noi funiile lor²⁵!. Opun rezistenţă la îndeplinirea, în tăcere eroică, cu simplitate, fără strălucire şi fără să se plângă, a sarcinii grele de fiecare zi. Nu înţeleg că voinţa divină, şi când se manifestă cu nuanţe de durere, de exigenţă care răneşte, coincide exact cu libertatea, care se află doar în Dumnezeu şi în planurile sale.

Pentru a atinge această ţintă, trebuie să ne comportăm conduşi de dragoste, niciodată ca acela care poartă greutatea unei pedepse sau a unui blestem: Şi orice faceţi cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în numele Domnului Isus, mulţumind prin el lui Dumnezeu Tatăl²⁷. Şi aşa ne vom termina lucrul perfect, folosind din plin timpul, pentru că vom fi instrumente îndrăgostite de Dumnezeu, care îşi dau seama de toată responsabilitatea şi de toată încrederea pe care Domnul le pune pe umerii lor, în pofida slăbiciunii lor. În fiecare dintre activităţile tale, pentru că te bazezi pe puterea lui Dumnezeu, trebuie să te comporţi ca o persoană condusă exclusiv de dragoste.

Dar să nu închidem ochii la realitate, mulţumindu-ne cu o viziune naivă, superficială, care să ne ducă la ideea că ne aşteaptă un drum uşor şi că sunt suficiente pentru a-l parcurge nişte intenţii sincere şi dorinţa arzătoare de a-l sluji pe Dumnezeu. Să nu vă îndoiţi de acest lucru: de-a lungul anilor, vor apărea – poate mai repede decât credem – situaţii în mod deosebit de dificile, care vor cere mult spirit de sacrificiu şi o mai mare uitare de sine. Cultivă atunci virtutea speranţei şi, cu îndrăzneală, însuşeşte-ţi cuvintele apostolului: Eu socotesc că suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care va fi descoperită faţă de noi²⁸; meditează cu siguranţă şi cu pace: ce va fi dragostea infinită a lui Dumnezeu revărsată peste această biată creatură! A venit ceasul, în mijlocul preocupărilor tale obişnuite, de a-ţi exercita credinţa, de a deştepta speranţa, de a aprinde dragostea; adică, de a activa cele trei virtuţi teologale, care ne impulsionează să alungăm imediat, fără disimulări, fără ascunzişuri, fără ocolişuri, greşelile din comportamentul nostru profesional şi din viaţa noastră interioară.

Fiecăruia ce e al său

Citiţi cu atenţie scena din evanghelie, pentru a profita de aceste lecţii minunate despre virtuţile care trebuie să ilumineze modul nostru de a acţiona. Odată încheiat preambulul ipocrit şi adulator, fariseii şi irodienii ridică problema lor: Spune-ne dar, ce crezi: este învoit să-i dai cezarului tribut, sau nu¹⁷? Observaţi acum – scrie Ioan Gură de Aur– viclenia lor; pentru că nu spun; explică-ne ce este bun, convenabil, legitim, ci spune ce crezi. Sunt obsedaţi să îl trădeze şi să îl facă odios în ochii puterii politice¹⁸. Cum însă Isus le cunoştea răutatea, zise: Ce mă puneţi la încercare, făţarnicilor? Arătaţi-mi moneda cu care se plătesc dările. Îi aduseră un dinar. El îi întrebă: A cui este această figură şi inscripţia? Îi răspunseră: A cezarului. Atunci el le zice: Daţi-i, aşadar, cezarului ceea ce îi aparţine cezarului, iar ceea ce îi aparţine lui Dumnezeu, lui Dumnezeu¹⁹.

Vedeţi că dilema este veche, la fel cum clar şi fără echivoc este răspunsul Învăţătorului. Nu este – nu există – o contrapunere între slujirea lui Dumnezeu şi slujirea oamenilor; între exercitarea îndatoririlor şi drepturilor noastre civice şi a celor religioase; între râvna de a construi şi de a face mai bună cetatea temporală şi convingerea că trecem prin această lume ca pe un drum care ne duce în patria cerească.

Şi aici se manifestă această unitate a vieţii care – nu voi obosi să o repet – este o condiţie esenţială, pentru cei care încearcă să se sfinţească în mijlocul împrejurărilor obişnuite ale muncii lor, ale relaţiilor familiale şi sociale. Isus nu admite această divizare: Nimeni nu poate servi la doi stăpâni. Fie că pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, fie că la unul va ţine, iar pe celălalt îl va dispreţui²⁰. Alegerea exclusivă a lui Dumnezeu pe care o face un creştin când răspunde pe deplin chemării sale, îl împinge să îndrepte totul spre Domnul şi, în acelaşi timp, să-i dea, de asemenea, aproapelui tot ceea ce de drept îi corespunde.