Lista numerelor

Dacă vă uitaţi, între multele laude pe care i le-au adus lui Isus cei care au meditat asupra vieţii lui, este una care, într-un fel, le cuprinde pe toate. Mă refer la acea exclamaţie plină de uimire şi de entuziasm, pe care o repeta spontan mulţimea, asistând uimită la miracolele lui: Bene omnia fecit³; Toate le-a făcut admirabil de bine; marile miracole şi lucrurile mărunte, cotidiene, care nu iau ochii nimănui, dar pe care Cristos le-a făcut cu deplinătatea celui care este perfectus Deus, perfectus homo⁴, Dumnezeu perfect şi om perfect.

Întreaga viaţă a Domnului mă încântă. Am, în plus, o slăbiciune particulară pentru cei treizeci de ani ai săi de existenţă ascunsă, în Betleem, în Egipt şi în Nazaret. Acest timp – îndelungat –, despre care abia se vorbeşte în evanghelie, pare lipsit de semnificaţie în ochii celor care îl privesc cu superficialitate. Şi, cu toate acestea, mereu am susţinut că această tăcere asupra biografiei Învăţătorului este foarte elocventă şi cuprinde lecţii minunate pentru creştini. Au fost ani intenşi de muncă şi de rugăciune, în care Isus Cristos a dus o viaţă obişnuită – ca a noastră, dacă vrem –, divină şi umană în acelaşi timp; în acel modest şi ignorat atelier de meşteşugar, ca şi după aceea, în faţa mulţimilor, toate le-a făcut perfect.

Hărnicie, sârguinţă

Sunt două virtuţi omeneşti – hărnicia şi sârguinţa –, care se contopesc într-una singură: în strădania de a valorifica talanţii pe care fiecare i-a primit de la Dumnezeu. Sunt virtuţi pentru că ne îndeamnă să ducem lucrurile la bun sfârşit. Pentru că munca – predic acest lucru din 1928 – nu este un blestem, nici o pedeapsă pentru păcat. Geneza vorbeşte despre această realitate, înainte ca Adam să se fi revoltat împotriva lui Dumnezeu⁹. În planurile Domnului, omul ar fi trebuit să muncească mereu, colaborând astfel la imensa misiune a creaţiei.

Cel care este harnic profită de timp, care nu este doar aur, este mărirea lui Dumnezeu! Face ceea ce trebuie şi este prezent în ceea ce face, nu din rutină, nici pentru a-şi ocupa orele, ci ca rod al unei reflecţii atente şi cumpătate. De aceea este sârguincios. Folosirea sinonimului acestui cuvânt – diligent – ne evocă originea sa latină. Diligent vine de la verbul diligo, care înseamnă a iubi, a aprecia, a alege ca rod al unei atenţii grijulii. Nu este diligent, sârguincios, cel care se grăbeşte, ci acela care lucrează cu dragoste, cu măiestrie.

Domnul nostru, om perfect, a ales o muncă manuală, pe care a realizat-o cu delicateţe şi din adâncul inimii aproape în toţi anii pe care i-a petrecut pe pământ. Şi-a exercitat ocupaţia de meşteşugar între ceilalţi locuitori din satul lui, iar acel lucru omenesc şi divin ne-a demonstrat clar că activitatea obişnuită nu este un detaliu cu mică importanţă, ci axul sfinţirii noastre, ocazie continuă de a ne întâlni cu Dumnezeu şi de a-l preamări şi a-l glorifica cu lucrarea inteligenţei noastre sau a mâinilor noastre.

Un drum obişnuit

Am vorbit despre virtuţile omeneşti. Şi poate vreunul dintre voi ar putea să se întrebe: dar a te comporta astfel nu presupune a te izola de mediul normal, nu este ceva străin lumii de toate zilele? Nu. Nicăieri nu scrie că acela care-i creştin trebuie să fie un personaj străin de lume. Domnul nostru Isus Cristos, cu fapte şi cu cuvinte, a făcut elogiul altei virtuţi omeneşti care mi-e în mod special dragă: naturaleţea, simplitatea.

Să ne amintim cum vine Domnul nostru în lume: ca toţi oamenii. Îşi petrece copilăria şi tinereţea într-un sat din Palestina, ca unul dintre săteni. În anii vieţii sale publice revine continuu ecoul existenţei sale obişnuite petrecute în Nazaret. Vorbeşte despre muncă, are grijă ca discipolii să se odihnească¹⁸; vine în întâmpinarea tuturor şi nu respinge discuţia cu nimeni; le spune textual celor care îl însoţesc să nu-i împiedice pe copii să se apropie de el¹⁹. Evocând, probabil, vremea copilăriei sale, face comparaţia cu copiii care se joacă în piaţă²⁰.

Nu este totul normal, natural, simplu? Nu poate fi trăit în viaţa obişnuită? Se întâmplă însă că oamenii se obişnuiesc cu ceea ce este firesc şi normal şi, inconştient, caută spectaculosul, artificialul. Aţi constatat acest lucru, ca şi mine: se laudă, de exemplu, frumuseţea unor trandafiri proaspeţi, abia tăiaţi, cu petale fine şi parfumate. Iar comentariul este: parcă ar fi de catifea!

Comportându-ne normal – ca semenii noştri – şi cu sens supranatural, nu facem mai mult decât să urmăm exemplul lui Isus Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Observaţi că toată viaţa lui este plină de naturaleţe. A petrecut treizeci de ani ascuns, fără a atrage atenţia, ca un lucrător oarecare, şi era cunoscut în satul lui ca fiul tâmplarului. De-a lungul vieţii sale publice, de asemenea, nu se observă nimic care să fie distonant, prin ciudăţenie sau excentricitate. S-a înconjurat de prieteni, ca oricare dintre concetăţenii lui, iar prin purtarea sa nu se deosebea de ceilalţi. În asemenea măsură încât Iuda, pentru a-l indica, are nevoie de un semnal: Cel pe care-l voi săruta, acela este²³. Nu era în Isus niciun indiciu extravagant. Pe mine, mă emoţionează această normă de comportament a Învăţătorului nostru, care trece drept un om ca oricare altul.

Ioan Botezătorul – urmând o chemare specială – se îmbrăca în piei de cămilă şi mânca lăcuste şi miere de albine sălbatice. Mântuitorul se îmbrăca într-o tunică dintr-o bucată, mânca şi bea la fel ca şi ceilalţi, se umplea de bucurie din fericirea altora, era mişcat de durerea aproapelui, nu respingea tihna pe care i-o ofereau prietenii săi şi nu ascundea nimănui faptul că îşi câştigase existenţa, timp de mulţi ani, lucrând cu propriile mâini împreună cu Iosif, meşteşugarul. Aşa trebuie să ne comportăm noi în mijlocul acestei lumi: ca Domnul nostru. Aş spune, în câteva cuvinte, că trebuie să mergem cu hainele curate, cu trupul curat şi, cel mai important, cu sufletul curat.

De asemenea – de ce să nu notăm acest lucru –, Domnul care predică o desprindere atât de minunată de bunurile pământeşti, arată în acelaşi timp o grijă admirabilă să nu le risipească. După acea minune a înmulţirii pâinilor, care atât de generos au săturat peste cinci mii de bărbaţi, le zise discipolilor săi: Adunaţi bucăţile rămase, să nu se piardă nimic. Ei le adunară şi umplură douăsprezece coşuri²⁴. Dacă meditaţi cu atenţie asupra întregii aceste scene, veţi învăţa să nu fiţi niciodată zgârciţi, ci buni administratori ai talentelor şi ai mijloacelor materiale pe care vi le acordă Dumnezeu.

Ego sum via, veritas et vita¹, Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Cu aceste cuvinte fără echivoc, ne-a arătat Domnul care este cărarea adevărată care duce la fericirea eternă. Ego sum via: el este singura cale care leagă cerul cu pământul. O spune tuturor oamenilor, dar ne aminteşte în mod special celor care, ca tine şi ca mine, i-am spus că suntem hotărâţi să ne luăm în serios vocaţia de creştini, astfel încât Dumnezeu să fie mereu prezent în gândurile noastre, pe buzele noastre şi în toate acţiunile noastre, şi în cele mai mărunte şi mai obişnuite.

Isus este calea. El a lăsat în această lume urmele curate ale paşilor săi, semne de neşters pe care nici trecerea anilor, nici perfidia duşmanului nu au reuşit să le şteargă. Iesus Christus heri, et hodie; ipse et in saecula (Isus Cristos ieri şi astăzi, şi în veci²). Cât îmi place să amintesc acest lucru! Isus Cristos, acelaşi care a trăit ieri pentru apostoli şi oamenii care l-au căutat, trăieşte azi pentru noi şi va trăi de-a lungul secolelor. Suntem noi, oamenii, cei care uneori nu reuşim să îi descoperim chipul, mereu prezent, pentru că privim cu ochi obosiţi sau tulburi. Acum, la începutul acestui timp de rugăciune lângă tabernacol, cere-i, ca acel orb din evanghelie: Domine, ut videam³!; Doamne, fă să văd! Să se umple inteligenţa mea de lumină şi să pătrundă cuvântul lui Cristos în mintea mea; să se înrădăcineze în sufletul meu viaţa sa, ca să mă transforme în faţa gloriei eterne.

Toate sărbătorile Maicii Domnului sunt mari, pentru că sunt ocazii pe care Biserica ni le aduce pentru a demonstra cu fapte dragostea noastră pentru sfânta Maria. Dar dacă ar trebui să aleg una dintre aceste zile festive, o prefer pe cea de azi: Maternitatea Sfintei Fecioare.

Această sărbătoare ne face să ne gândim la unele dintre misterele centrale ale credinţei noastre: să medităm asupra întrupării Cuvântului, lucrare a celor trei persoane ale Preasfintei Treimi. Maria, fiica lui Dumnezeu Tatăl, prin întruparea Domnului în sânul său imaculat este soţia lui Dumnezeu Duhul Sfânt şi mama lui Dumnezeu Fiul.

Când Fecioara a răspuns da, liber, la acele proiecte pe care Creatorul i le-a dezvăluit, Cuvântul divin şi-a asumat natura omenească: sufletul raţional şi corpul format în trupul pur al Mariei. Natura divină şi umană s-au unit într-o singură persoană: Isus Cristos, Dumnezeu adevărat şi, de atunci, om adevărat; unul-născut etern al Tatălui şi, începând din acel moment, ca om, fiu adevărat al Mariei: de aceea, Maica Domnului este mama Cuvântului întrupat, a celei de-a doua persoane din Sfânta Treime care a unit în sine pentru totdeauna – fără amestecare– natura umană. Îi putem spune cu convingere sfintei Fecioare, drept cel mai bun elogiu, aceste cuvinte care exprimă cea mai înaltă demnitate a sa: Mama lui Dumnezeu.

Credinţa poporului creştin

Aceasta a fost mereu credinţa sigură. Împotriva celor care au negat-o, Conciliul de la Efes a proclamat că dacă vreunul nu mărturiseşte că Emanuel este cu adevărat Dumnezeu şi că de aceea Preasfânta Fecioară este Maica lui Dumnezeu, pentru că a zămislit în carne Cuvântul întrupat, anatema să fie asupra lui¹.

Istoria a păstrat mărturii ale bucuriei creştinilor în faţa acestor decizii clare, nete, care reafirmau ceea ce toţi credeau: Poporul întreg al oraşului Efes, de la primele ore ale dimineţii până noaptea, aştepta nerăbdător hotărârea... Când s-a aflat că autorul blasfemiilor a fost destituit, toţi într-un glas au început să îl slăvească pe Dumnezeu şi să aclame Sinodul, pentru că a căzut duşmanul credinţei. Abia ieşiţi din biserică, am fost însoţiţi cu torţe până la casele noastre. Era noapte. Tot oraşul era vesel şi luminat². Aşa scrie sfântul Chiril, şi nu pot să neg că, deşi la o distanţă de 16 secole, acea reacţie de pietate mă impresionează profund.

Fie ca Dumnezeu, Domnul nostru, să vrea ca aceeaşi credinţă să ardă în inimile noastre şi să se înalţe de pe buzele noastre un cântec de mulţumire: pentru că Sfânta Treime, alegând-o pe Maria ca mamă a lui Cristos, om ca noi, ne-a pus pe fiecare dintre noi sub ocrotirea sa maternă. Este mamă a lui Dumnezeu şi mamă a noastră.