Lista numerelor

Aici, în prezenţa lui Dumnezeu, care ne prezidează din tabernacol – cât de mult întăreşte această apropiere reală de Isus! – o să medităm astăzi asupra acestui extraordinar dar al lui Dumnezeu, speranţa, care umple sufletele noastre de bucurie, spe gaudentes³, bucuroşi, pentru că – dacă suntem credincioşi – ne aşteaptă dragostea infinită.

Să nu uităm niciodată că pentru toţi – pentru fiecare dintre noi, prin urmate – există doar două modalităţi de a exista pe pământ: se trăieşte viaţă divină, luptând pentru a-l mulţumi pe Dumnezeu; sau se trăieşte viaţă animală, mai mult sau mai puţin ilustrată omeneşte, când ne desprindem de el. Niciodată nu am acordat prea multă importanţă pseudo-sfinţilor care susţin că nu sunt credincioşi: îi iubesc cu adevărat, ca pe toţi oamenii, fraţii mei; le admir voinţa bună, care în anumite aspecte se poate dovedi eroică, dar îi compătimesc, pentru că au enorma nefericire de a le lipsi lumina şi căldura lui Dumnezeu, şi inefabila bucurie a speranţei teologale.

Un creştin sincer, coerent în credinţa sa, nu acţionează decât cu faţa spre Dumnezeu, cu viziune supranaturală; lucrează în această lume, pe care o iubeşte cu pasiune, implicat în caznele pământeşti, cu privirea spre cer. Ne confirmă acest lucru sfântul Paul: Quae sursum sunt quaerite; Căutaţi-le cele de sus, unde se află Cristos, aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Cugetaţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit – pentru ceea ce este lumesc, prin Botez –, iar viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu⁴.

Dar dacă abundă fricoşii şi frivolii, pe acest pământ al nostru, mulţi oameni drepţi, impulsionaţi de un ideal nobil – chiar dacă fără motivaţie supranaturală, din filantropie –, înfruntă toate genurile de privaţiuni şi se dăruiesc generos slujirii celorlalţi, în ajutarea lor în suferinţele lor sau în dificultăţile lor. Mă simt mereu impulsionat să respect, şi inclusiv să admir, tenacitatea celui care lucrează cu hotărâre pentru un ideal curat. Cu toate acestea, consider că este obligaţia mea să amintesc că tot ceea ce începem aici, dacă este o lucrare exclusiv a noastră, se naşte sub semnul caducităţii. Meditaţi asupra cuvintelor Scripturii: Apoi m-am uitat cu luare aminte la toate lucrurile pe care le-au făcut mâinile mele şi la truda cu care m-am trudit ca să le săvârşesc şi, iată, totul este deşertăciune şi vânare de vânt şi fără niciun folos sub soare⁵.

Această precaritate nu sufocă speranţa. Dimpotrivă, când recunoaştem micimea şi riscurile iniţiativelor pământeşti, această muncă se deschide la autentica speranţă, care înalţă orice îndatorire omenească şi o transformă în loc de întâlnire cu Dumnezeu. Se iluminează astfel această îndatorire cu o lumină perenă, care îndepărtează tenebrele deziluziilor. Dar dacă transformăm proiectele temporale în obiective absolute, anulând orizontul lăcaşului veşnic şi scopul pentru care am fost creaţi – a-l iubi şi a-l mări pe Domnul, şi a-l avea apoi, în cer –, cele mai strălucite intenţii se transformă în trădări şi inclusiv în vehicul de înjosire a creaturilor. Amintiţi-vă sincera şi celebra exclamaţie a sfântului Augustin, care a trecut prin atâtea amărăciuni atunci când nu îl cunoştea pe Dumnezeu şi căuta în afara lui fericirea: Ne-ai creat, Doamne, pentru a fi ai tăi, şi inima noastră este neliniştită, până când se odihneşte în tine⁶!. Probabil că nu există nimic mai tragic în viaţa oamenilor decât înşelările pe care le suferă din cauza coruperii sau a falsificării speranţei, prezentate ca o perspectivă ce nu are ca obiect dragostea care satură fără a da saţietate.

Pe mine, şi vreau ca vouă să vi se întâmple la fel, siguranţa de a mă simţi – de a mă şti – fiu al lui Dumnezeu mă umple de adevărata speranţă care, fiind virtute supranaturală, când se revarsă în creaturi, se acomodează naturii noastre şi este, de asemenea, virtute foarte omenească. Sunt fericit cu certitudinea cerului pe care îl vom atinge, dacă rămânem credincioşi până la sfârşit; cu fericirea care ne va cuprinde, quoniam bonus⁷, pentru că Dumnezeul meu este bun şi mila lui este infinită. Această convingere mă face să înţeleg că doar ceea ce este marcat cu amprenta lui Dumnezeu revelează semnul de neşters al eternităţii, iar valoarea sa este nepieritoare. De aceea, speranţa nu mă separă de lucrurile de pe acest pământ, ci mă apropie de aceste realităţi într-un nou mod, creştin, care încearcă să descopere în toate relaţia naturii, căzute, cu Dumnezeu Creatorul şi cu Dumnezeu Mântuitorul.

În ce să sperăm

Probabil mai mulţi dintre voi se întreabă: Noi, creştinii, în ce trebuie să sperăm? Pentru că lumea ne oferă multe lucruri bune, pe placul acestei inimi a noastre, care cere fericire şi caută cu nesaţ dragostea. În plus, vrem să semănăm pacea şi bucuria cu mâinile pline, nu ne mulţumim cu obţinerea unei prosperităţi personale şi încercăm să facem astfel încât să fie mulţumiţi toţi cei care ne înconjoară.

Din păcate, unii, cu o viziune demnă dar plată, cu idealuri caduce şi trecătoare, uită că năzuinţele creştinului trebuie să se orienteze spre culmi mai înalte: infinite. Ne interesează chiar dragostea lui Dumnezeu, să ne bucurăm de ea pe deplin, cu o bucurie fără sfârşit. Ni s-a dovedit, în atâtea moduri, că tot ceea ce este aici jos va trece pentru toţi, când această lume se sfârşeşte: şi chiar mai devreme, pentru fiecare, odată cu moartea, pentru că nu ne însoţesc nici bogăţiile, nici onorurile în mormânt. De aceea, cu aripile speranţei, care încurajează inimile noastre să se înalţe până la Dumnezeu, am învăţat să ne rugăm: In te, Domine, speravi, non confundar in aeternum⁸; Sper în tine, Doamne, îndrumă-mă cu mâinile tale acum şi în fiecare clipă, în vecii vecilor.

Toate le pot

Dacă nu lupţi, să nu-mi spui că încerci să te identifici mai mult cu Cristos, să îl cunoşti, să îl iubeşti. Când pornim pe adevăratul drum de a-l urma pe Cristos, de a ne purta ca fii ai lui Dumnezeu, nu ni se ascunde ce ne aşteaptă: Sfânta cruce, pe care trebuie să o privim ca pe punctul central pe care se sprijină speranţa noastră de a ne uni cu Domnul.

Îţi anticipez că acest program nu se dovedeşte o întreprindere uşoară; că a trăi în modul pe care ni-l arată Domnul presupune strădanie. Vă citesc enumerarea pe care o face apostolul, când vorbeşte despre întâmplările şi suferinţele prin care a trecut pentru a îndeplini voinţa lui Isus: De la Iudei, de cinci ori am primit treizeci şi nouă de lovituri. De trei ori am fost bătut cu vergi, o dată cu pietre; de trei ori am naufragiat, o zi şi o noapte le-am petrecut în largul mării. De atâtea ori pe drumuri, în primejdii, pe râuri, primejdii de hoţi, primejdii din partea neamului meu, primejdii din partea păgânilor, primejdii în oraş, primejdii în pustiu, primejdii pe mare, primejdii printre fraţi mincinoşi. În muncă şi trudă, în repetate veghi, în foame şi sete, în posturi dese, în frig şi goliciune. Iar în afară de toate celelalte, sarcina mea de fiecare zi, îngrijorarea pentru toate Bisericile¹⁴.

Îmi place, în aceste conversaţii cu Domnul, să mă scufund în realitatea în care trăim, fără să inventez teorii, nici să visez la mari renunţări, la eroisme, care de obicei nu se realizează. Contează să profităm de timp, care ne scapă printre mâini şi care, după criteriul creştin, este mai preţios decât aurul, pentru că reprezintă o anticipare a gloriei care ni se va acorda după aceea.

Logic, de-a lungul zilei noastre nu ne vom lovi de genul şi mulţimea de contradicţii care au apărut în viaţa lui Saul. Noi vom descoperi micimea egoismului nostru, loviturile senzualităţii, loviturile unui orgoliu inutil şi ridicol, şi multe alte cedări; atâtea, atâtea slăbiciuni. Să ne descurajăm? Nu. Cu sfântul Paul, să-i repetăm Domnului: Mă simt bine în slăbiciunile mele, în umiliri, în necazuri, în prigoane şi strâmtorări pentru Cristos, deoarece când mă simt slab, atunci sunt tare¹⁵.

Uneori, când totul ne iese pe dos decât ne-am imaginat, ne vine, spontan, să spunem: Doamne, să se scufunde totul, totul, totul...! A venit momentul să rectificăm: eu, cu tine, voi înainta sigur, pentru că tu eşti însăşi forţa: Quia tu es, Deus, fortitudo mea¹⁶.

Te-am rugat ca, în mijlocul preocupărilor tale, să încerci să îţi ridici ochii la cer cu perseverenţă, pentru că speranţa ne impulsionează să ne prindem de această mână puternică, pe care Dumnezeu ne-o întinde fără încetare, cu scopul de a nu pierde punctul de vedere supranatural; de asemenea, când pasiunile se ridică şi ne atacă, pentru a ne încătuşa în strâmtoarea meschină a propriului eu, sau când – cu vanitate puerilă – ne simţim centrul universului. Eu trăiesc convins de faptul că, fără a privi în sus, fără Isus, niciodată nu voi reuşi nimic; şi ştiu că forţa mea, pentru a mă învinge şi pentru a învinge, se naşte din repetarea acelui strigăt: Toate le pot prin acela care-mi dă putere¹⁷, care cuprinde promisiunea sigură a lui Dumnezeu de a nu-şi abandona fiii, dacă fiii lui nu îl abandonează.

Cu privirea la cer

Să creştem în speranţă, pentru că în acest fel ne vom întări în credinţă, adevăratul temei al celor nădăjduite, dovada lucrurilor nevăzute³⁰. Să creştem în această virtute, care înseamnă să îl rugăm pe Domnul să crească în noi caritatea lui, pentru că avem încredere cu adevărat doar în ceea ce iubim din toate puterile. Şi merită să îl iubim pe Domnul. Voi aţi experimentat, ca şi mine, că persoana îndrăgostită se dăruieşte total, într-o sintonie minunată, în care inimile bat pentru aceeaşi iubire. Şi ce va fi dragostea lui Dumnezeu? Nu ştiţi că pentru fiecare dintre noi a murit Cristos? Da, pentru această inimă a noastră, săracă, mică, s-a consumat sacrificiul mântuitor al lui Isus.

Deseori ne vorbeşte Domnul despre premiul pe care l-a câştigat pentru noi cu moartea sa şi cu învierea sa. Da, eu mă duc să vă pregătesc un loc. Iar când voi fi plecat să vă pregătesc un loc, voi veni din nou şi vă voi lua cu mine, ca să fiţi unde sunt eu³¹. Cerul este ţinta căii noastre pământeşti. Isus Cristos ne-a precedat şi acolo, în compania Fecioarei şi a sfântului Iosif – pe care îl venerez atât de mult –, a îngerilor şi a sfinţilor, aşteaptă sosirea noastră.

Nu au lipsit niciodată ereticii – chiar şi în perioada apostolilor – care au încercat să le smulgă creştinilor speranţa. Dacă se predică dar că Isus a înviat din morţi, cum de spun unii printre voi că nu există o înviere a morţilor? Dacă nu există o înviere a morţilor, nici Cristos nu a înviat. Dar dacă Cristos nu a înviat, atunci predica voastră este deşartă; deşartă şi credinţa voastră³².... Divinitatea drumului nostru – Isus, cale, adevăr şi viaţă³³ – este garanţia sigură care se termină în fericirea eternă, dacă nu ne îndepărtăm de el.