Lista numerelor

Sunt numeroşi creştinii convinşi că mântuirea se va realiza în toate mediile din lume şi că trebuie să existe nişte suflete – ei nu ştiu cine ar fi acelea – care vor contribui, alături de Cristos, la înfăptuirea acestei mântuiri. Dar ei consideră că va dura secole, multe secole: ar dura o eternitate, dacă s-ar petrece într-un ritm pe măsura dăruirii lor.

Așa credeai și tu, până când ai fost „trezit”.

Dăruirea de sine este primul pas pe calea sacrificiului, a bucuriei, a dragostei, a unirii cu Dumnezeu. – Și astfel, întreaga viaţă se umple de o binecuvântată nebunie care descoperă fericirea acolo unde logica omenească nu vede decât negare, suferinţă, durere.

„Rugaţi-vă pentru mine – spuneai tu –, ca să fiu generos, să progresez, să ajung să mă transform astfel încât să pot deveni într-o zi bun de ceva”.

Bine. – Dar care sunt mijloacele pe care le pui tu la dispoziție pentru ca aceste hotărâri să fie eficiente?

Adesea te întrebi de ce unele suflete care au avut fericirea să-L cunoască pe Cristos cel adevărat încă din copilărie ezită atât de mult să răspundă cu ceea ce au mai de preţ: viaţa lor, familia lor, idealurile lor.

Ascultă: tu, tocmai pentru că ai primit totul „dintr-o dată”, eşti obligat să te arăţi recunoscător Domnului Nostru; aşa cum ar face un orb care şi-a recăpătat brusc vederea, când ceilalți nici nu se gândesc că trebuie să spună „mulţumesc” pentru că văd.

Dar aceasta nu este de ajuns. Tu trebuie, zi după zi, să-i ajuţi pe cei din jurul tău să-şi arate recunoştinţa pentru faptul că sunt copiii lui Dumnezeu. Altfel, nu-mi spune că eşti recunoscător.

Meditează cu luare aminte la aceasta: ceea ce mi se cere este atât de puțin în comparație cu ceea ce mi se dă.

Pentru că se pare că nu reușești să pornești pe acest drum, gândește-te la ce mi-a scris unul dintre frații tăi: „e nevoie de un efort, dar odată «hotărârea» luată, ce suspin de fericire când pășești ferm pe cale!”

Aceste zile – îmi spuneai tu – au fost cele mai fericite din viața mea. Şi ţi-am răspuns, fără ezitare: pentru că ai „trăit” cu ceva mai multă dăruire decât de obicei.

Chemarea Domnului – vocaţia – se prezintă întotdeauna astfel: „Dacă cineva vrea să mă urmeze, să se renege pe el însuşi, să-şi ia Crucea şi să vină după mine”.

Da, vocaţia cere renunţare, sacrificiu. Dar cât de dulce devine acest sacrificiu – «gaudium cum pace», bucurie și pace –, dacă această renunţare este totală!

Nu simţi o dorinţă nebună de a te dărui mai total, mai „irevocabil”?

Ce ridicolă este atitudinea bieţilor oameni ce suntem, când refuzăm, o dată şi încă odată, lucruri mărunte Domnului Nostru! Timpul trece, lucrurile apar treptat la adevărata lor dimensiune… şi atunci iau naştere ruşinea şi durerea.

«Aure audietis, et non intelligetis; et videntes videbitis, et non perspicietis». Cât sunt de limpezi aceste vorbe ale Duhului Sfânt: ei aud cu propriile lor urechi şi nu înţeleg; văd cu ochii lor şi nu observă.

De ce te îngrijorezi dacă unii, deşi „văd” apostolatul tău şi îi știu măreţia, nu se dăruiesc? Roagă-te în linişte şi perseverează pe drumul tău: dacă aceia nu se hotărăsc, vor veni alţii.

De când i-ai spus „da”, timpul a schimbat culoarea orizontului – în fiecare zi mai frumoasă –, făcându-l mai strălucitor și mai luminos. Dar trebuie să continui să spui „da”.