Lista numerelor

Sunt numeroşi creştinii convinşi că mântuirea se va realiza în toate mediile din lume şi că trebuie să existe nişte suflete – ei nu ştiu cine ar fi acelea – care vor contribui, alături de Cristos, la înfăptuirea acestei mântuiri. Dar ei consideră că va dura secole, multe secole: ar dura o eternitate, dacă s-ar petrece într-un ritm pe măsura dăruirii lor.

Așa credeai și tu, până când ai fost „trezit”.

Dăruirea de sine este primul pas pe calea sacrificiului, a bucuriei, a dragostei, a unirii cu Dumnezeu. – Și astfel, întreaga viaţă se umple de o binecuvântată nebunie care descoperă fericirea acolo unde logica omenească nu vede decât negare, suferinţă, durere.

„Rugaţi-vă pentru mine – spuneai tu –, ca să fiu generos, să progresez, să ajung să mă transform astfel încât să pot deveni într-o zi bun de ceva”.

Bine. – Dar care sunt mijloacele pe care le pui tu la dispoziție pentru ca aceste hotărâri să fie eficiente?

Adesea te întrebi de ce unele suflete care au avut fericirea să-L cunoască pe Cristos cel adevărat încă din copilărie ezită atât de mult să răspundă cu ceea ce au mai de preţ: viaţa lor, familia lor, idealurile lor.

Ascultă: tu, tocmai pentru că ai primit totul „dintr-o dată”, eşti obligat să te arăţi recunoscător Domnului Nostru; aşa cum ar face un orb care şi-a recăpătat brusc vederea, când ceilalți nici nu se gândesc că trebuie să spună „mulţumesc” pentru că văd.

Dar aceasta nu este de ajuns. Tu trebuie, zi după zi, să-i ajuţi pe cei din jurul tău să-şi arate recunoştinţa pentru faptul că sunt copiii lui Dumnezeu. Altfel, nu-mi spune că eşti recunoscător.

Meditează cu luare aminte la aceasta: ceea ce mi se cere este atât de puțin în comparație cu ceea ce mi se dă.

Pentru că se pare că nu reușești să pornești pe acest drum, gândește-te la ce mi-a scris unul dintre frații tăi: „e nevoie de un efort, dar odată «hotărârea» luată, ce suspin de fericire când pășești ferm pe cale!”

Aceste zile – îmi spuneai tu – au fost cele mai fericite din viața mea. Şi ţi-am răspuns, fără ezitare: pentru că ai „trăit” cu ceva mai multă dăruire decât de obicei.

Chemarea Domnului – vocaţia – se prezintă întotdeauna astfel: „Dacă cineva vrea să mă urmeze, să se renege pe el însuşi, să-şi ia Crucea şi să vină după mine”.

Da, vocaţia cere renunţare, sacrificiu. Dar cât de dulce devine acest sacrificiu – «gaudium cum pace», bucurie și pace –, dacă această renunţare este totală!

Când i s-a propus să se angajeze personal, reacţia lui a fost următoarea: „în acest caz, aş putea face asta… ar trebui să fac cealaltă…”.

– I s-a răspuns: „Aici nu se tocmim cu Dumnezeu. Legea lui Dumnezeu, invitaţia Domnului, este ori, ori, aşa cum e. Trebuie să te hotărăşti – înainte! – fără nicio rezervă şi cu mult curaj sau să pleci. «Qui non est mecum…» – cel care nu este cu mine este împotriva mea”.

De la lipsa de generozitate la lipsa de entuziasm nu este decât un pas.

Pentru ca să nu-l imiţi, extrag pentru tine dintr-o scrisoare acest exemplu de laşitate: „vă sunt, desigur, foarte recunoscător pentru că ați binevoit să vă amintiţi de mine, căci am nevoie de multă rugăciune. Dar v-aş fi tot atât de recunoscător dacă atunci când veţi implora pe Domnul să facă din mine un «apostol» nu veți stărui prea mult în a-i cere să pretindă de la mine să-i dăruiesc libertatea mea”.

Cineva pe care îl cunoşti, foarte inteligent, un bun cetăţean şi un om cinstit, spunea: „să îndeplineşti legea, dar cu măsură, fără să depăşeşti limitele, cu moderaţie”.

Şi adăuga: „să păcătuieşti?, nu, dar nici să te dăruieşti”.

Îţi provoacă într-adevăr milă aceşti oameni meschini, calculaţi, incapabili să se sacrifice, să se devoteze unui ideal nobil.

«Aure audietis, et non intelligetis; et videntes videbitis, et non perspicietis». Cât sunt de limpezi aceste vorbe ale Duhului Sfânt: ei aud cu propriile lor urechi şi nu înţeleg; văd cu ochii lor şi nu observă.

De ce te îngrijorezi dacă unii, deşi „văd” apostolatul tău şi îi știu măreţia, nu se dăruiesc? Roagă-te în linişte şi perseverează pe drumul tău: dacă aceia nu se hotărăsc, vor veni alţii.

De când i-ai spus „da”, timpul a schimbat culoarea orizontului – în fiecare zi mai frumoasă –, făcându-l mai strălucitor și mai luminos. Dar trebuie să continui să spui „da”.

Sfânta Fecioară Maria, Învățătoarea dăruirii de sine fără limite. – Îţi aminteşti? Lăudând-o pe Ea, Isus a spus: „acela care face voia Tatălui meu, acela – aceea – este Mama mea…”.

Roag-o pe această bună Mamă ca în sufletul tău să se întărească – cu forţa dragostei şi a eliberării – răspunsul ei de o generozitate exemplară: «ecce ancilla Domini!» – Iată slujitoarea Domnului.

Îţi vorbeam despre orizontul care se deschide în faţa ochilor noştri şi despre drumul pe care trebuie să-l parcurgem. – Nu am nicio obiecţie, ai declarat, mirat parcă de faptul că „nu ai”.

– Întipărește-ți bine acest lucru în minte: nici nu trebuie să ai!

Poate că și pe tine te-ar ajuta această reamintire a lucrurilor supranaturale care arată sensibilitatea dragostei plină de disponibilitate. Un suflet foarte dăruit Domnului repeta atunci când se confrunta cu ceea ce i se cerea: „acum este timpul să te hotărăşti cu adevărat să faci ceva ce merită”.

Te-a speriat calea copiilor lui Dumnezeu: Deoarece în numele Domnului Nostru te zoreau să-ţi faci datoria, să te negi pe tine însuţi, să ieşi din turnul tău de fildeş. Te-ai scuzat… şi îți mărturisesc că nu mă miră această greutate care te apasă: un ansamblu de complexe şi de complicaţii, de inhibiții şi de scrupule, care te face nefolositor.

Nu te supăra dacă îţi spun că te-ai purtat cu mai puţin curaj decât ticăloșii, aceşti îndrăzneţi propovăduitori ai răului, ca şi când ai fi mai rău decât ei sau inferior.

«Surge et ambula!» – scoală-te şi umblă; hotărăşte-te: poţi încă să te eliberezi de această greutate nefastă dacă, ajutat de harul lui Dumnezeu, mai poţi încă asculta ceea ce El îţi cere şi, mai ales, dacă Îl urmezi pe deplin şi de bunăvoie!