Lista numerelor

Sunt atât de multe scenele în care Isus Cristos vorbeşte cu Tatăl său, încât este imposibil să ne oprim asupra tuturor. Dar cred că nu putem să nu medităm asupra orelor, atât de intense, care preced patimile şi moartea sa, când se pregăteşte să împlinească sacrificiul care ne va aduce dragostea divină. În intimitatea Cinei celei de Taină, inima sa se revarsă: i se adresează implorator Tatălui, anunţă coborârea Duhului Sfânt, îi încurajează pe ai săi la o continuă fervoare de caritate şi de credinţă.

Această meditaţie înflăcărată a Mântuitorului continuă în Grădina Ghetsemani, când îşi dă seama că patimile sunt iminente, cu umilinţele şi cu durerile care se apropie, acea cruce tare, pe care sunt prinşi răufăcătorii, pe care el a dorit-o cu ardoare. Tată, dacă vrei, înlătură această cupă de la mine⁵. Şi imediat: dar nu voia mea, ci a ta să fie⁶. Mai târziu, bătut în lemn, singur, cu braţele întinse într-un gest de preot etern, continuă acelaşi dialog cu Tatăl său: În mâinile tale îmi încredinţez sufletul⁷.

Învingeţi, dacă uneori o observaţi, ideea trândavă, falsul argument că rugăciunea poate aştepta. Să nu amânăm niciodată această fântână de har pentru mâine. Acum este timpul oportun. Dumnezeu, care este spectator îndrăgostit al întregii noastre zile, prezidează rugăciunea noastră intimă: şi tu şi eu – vă asigur încă o dată – trebuie să îi facem confidenţe cum îi facem unui frate, unui prieten, unui părinte. Spuneţi-i – eu îi spun – că el este toată măreţia, toată bunătatea, toată milostivirea. Şi adaugă: de aceea, vreau să mă îndrăgostesc de tine, în pofida grosolăniei manierelor mele, a acestor biete mâini ale mele, marcate şi chinuite de praful drumurilor pământului.

Astfel, aproape fără să ne dăm seama, vom avansa cu etape divine, solide şi viguroase, în care se savurează convingerea intimă că, alături de Domnul, sunt plăcute şi durerea, abnegaţia, suferinţele. Ce forţă, pentru un fiu al lui Dumnezeu, să se ştie atât de aproape de Tatăl său! De aceea, orice s-ar întâmpla, sunt ferm, sigur alături de tine, Doamne şi Tată al meu, care eşti stânca şi fortăreaţa mea²⁰.

Vocaţia creştină, această chemare personală a Domnului, ne duce la identificarea cu el. Dar nu trebuie să uităm că el a venit pe pământ pentru a mântui întreaga lume, pentru că voinţa lui Dumnezeu este să vă sfinţiţi¹. Nu există suflet care să nu îl intereseze pe Cristos. Fiecare dintre ele l-a costat preţul sângelui său².

Gândindu-mă la aceste adevăruri, îmi vine în minte acea conversaţie dintre apostoli şi Învăţător, cu câteva momente înaintea miracolului înmulţirii pâinilor. Îl însoţea pe Isus o mare mulţime. Îşi ridică Domnul nostru ochii şi îl întreabă pe Filip: De unde să cumpărăm pâine, să mănânce aceştia³?. Filip răspunde, după un calcul rapid: Pâine de două sute de dinari nu le ajunge, ca fiecare să primească o bucăţică⁴. Nu aveau atâţia bani: trebuia să recurgă la o soluţie improvizată. Unul dintre discipolii săi, Andrei, fratele lui Simon Petru, îi zise: Se află aici un băiat care are cinci pâini de orz şi doi peşti; ce sunt însă aceştia la atâta lume⁵?

A vorbi cu Dumnezeu

Vă veţi ruga mie şi eu vă voi auzi³. Şi îl invocăm discutând, adresându-ne lui. Pentru aceasta trebuie să punem în practică îndemnul apostolului: Sine intermissione orate⁴; Rugaţi-vă mereu, orice s-ar întâmpla. Nu doar din inimă, ci din toată inima⁵.

Vă gândiţi că viaţa nu este mereu suportabilă, că nu lipsesc dezamăgirile, şi durerile, şi tristeţile. O să vă răspund, tot cu sfântul Paul, că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici domniile, nici timpul de faţă, nici viitorul, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul, nici vreo altă făptură nu ne va putea despărţi de dragostea lui Dumnezeu, care este întru Cristos Isus, Domnul nostru⁶. Nimic nu ne poate îndepărta de caritatea lui Dumnezeu, de dragostea, de relaţia constantă cu Tatăl nostru.

A recomanda această uniune continuă cu Dumnezeu nu înseamnă a prezenta un ideal atât de sublim, încât se arată inaccesibil pentru majoritatea creştinilor? Într-adevăr, este sus ţinta, dar nu inaccesibilă. Calea care conduce la sfinţenie este calea rugăciunii; iar rugăciunea trebuie să se prindă puţin câte puţin în suflet, ca mica sămânţă care se va transforma mai târziu în copac cu frunziş bogat.

Să începem cu rugăciuni vocale, pe care mulţi le-am repetat de când eram copii: sunt fraze înflăcărate şi simple, adresate lui Dumnezeu şi mamei sale, care este mama noastră. Încă, dimineaţa şi seara, în fiecare zi, de obicei, reînnoiesc acea rugăciune de oferire pe care am învăţat-o de la părinţii mei: O, Marie, o, mama mea! Mă ofer în întregime ţie. Şi, ca dovadă a devotamentului meu filial, îţi consacru în această zi ochii mei, urechile mele, limba mea, inima mea... Nu este acesta – într-un fel – un început de contemplaţie, demonstraţie evidentă de abandon încrezător? Ce îşi povestesc cei care se iubesc, când se întâlnesc? Cum se comportă? Sacrifică tot ceea ce sunt şi ceea ce au pentru persoana pe care o iubesc.

Mai întâi o iaculatorie, apoi alta, şi alta..., până când pare insuficientă această fervoare, întrucât cuvintele sunt prea sărace...: şi se trece la intimitatea divină, la privirea lui Dumnezeu fără odihnă şi fără a obosi. Trăim atunci ca nişte captivi, ca nişte prizonieri. În timp ce îndeplinim, cu cea mai mare perfecţiune posibilă, date fiind greşelile şi limitările noastre, îndatoririle proprii condiţiei noastre şi funcţiei noastre, sufletul aspiră să se elibereze. Se îndreaptă spre Dumnezeu, ca fierul atras de forţa magnetului. Începem să îl iubim pe Isus într-o formă mai eficientă, cu o dulce înfiorare.

Am alergat precum cerbul, care tânjeşte după izvoare³⁰; cu gura arsă de sete, uscată. Vrem să bem din acest izvor de apă vie. Fără ciudăţenii, de-a lungul zilei ne mişcăm în acest abundent şi limpede izvor de seve proaspete care urcă spre viaţa veşnică³¹. Cuvintele sunt de prisos, pentru că limba nu reuşeşte să se exprime; acum inteligenţa se linişteşte. Nu se mai reflectă, se priveşte. Şi sufletul începe încă o dată să cânte, cu cântec nou, pentru că se simte şi se ştie privit, de asemenea, cu dragoste de Dumnezeu, în toate clipele.

Nu mă refer la situaţii extraordinare. Sunt, pot foarte bine să fie, fenomene obişnuite ale sufletul nostru: o nebunie din dragoste care, fără spectacol, fără extravaganţe, ne învaţă să suferim şi să trăim, pentru că Domnul ne acordă înţelepciunea. Ce linişte, ce pace, atunci, odată intraţi pe calea îngustă ce duce la viaţă³²!

Ascetică? Mistică? Nu mă interesează. Orice ar fi, mistică sau ascetică, ce contează? Este un dar al lui Dumnezeu. Dacă tu încerci să meditezi, Domnul nu te va lipsi de ajutorul său. Credinţă şi fapte de credinţă: fapte, pentru că Domnul – ai constatat acest lucru de la început, şi l-am subliniat la momentul potrivit – este în fiecare zi mai exigent. Aceasta este deja contemplaţie şi este uniune; aceasta trebuie să fie viaţa multor creştini, fiecare mergând înainte pe propria sa cale spirituală – sunt infinite –, în mijlocul grijilor lumii, chiar dacă nici măcar nu şi-au dat seama.

O rugăciune şi un comportament care nu ne îndepărtează de activităţile noastre obişnuite, care în mijlocul acestei strădanii nobile pământeşti ne conduc la Domnul. Ridicând toate aceste corvezi spre Dumnezeu, creatura spiritualizează lumea. Am vorbit de atâtea ori despre mitul regelui Midas, care transforma în aur tot ce atingea! În aur de merite supranaturale putem transforma tot ceea ce atingem, în pofida erorilor noastre personale.

Drumul se termină la sosirea în sat, şi celor doi care – fără să-şi dea seama – au fost atinşi în străfundul sufletului de cuvântul şi dragostea lui Dumnezeu făcut om, le pare rău că pleacă. Pentru că Isus îi salută şi dădu să meargă mai departe⁴³. Domnul nostru nu se impune niciodată. Vrea să îl chemăm liberi, de când am întrevăzut puritatea dragostei, pe care ne-a pus-o în suflet. Trebuie să-l reţinem cu forţă şi să îl rugăm: Rămâi cu noi, căci se lasă seara şi ziua e de acum pe sfârşite⁴⁴, se face noapte.

Aşa suntem: mereu puţin îndrăzneţi, poate din lipsă de sinceritate, sau poate din pudoare. În adânc, gândim: Rămâi cu noi, pentru că ne dau târcoale în suflet tenebrele, şi doar tu eşti lumină, doar tu poţi linişti această nelinişte care ne consumă. Pentru că între lucrurile frumoase, oneste, să nu-l ignorăm pe cel care este cel dintâi: să-l avem mereu pe Dumnezeu⁴⁵.

Şi Isus rămâne. Ni se deschid ochii, ca aceia ai lui Cleopa şi ai însoţitorului lui, când Isus împarte pâinea; şi chiar dacă el dispare din vederea noastră, vom fi în stare să începem din nou drumul – când se face noapte –, pentru a le vorbi celorlalţi despre el, pentru că atâta bucurie nu încape într-un singur piept.

Drumul spre Emaus. Dumnezeul nostru a umplut de dulceaţă acest nume. Iar Emaus este lumea întreagă, pentru că Domnul a deschis drumurile divine ale pământului.