Am alergat precum cerbul, care tânjeşte după izvoare³⁰; cu gura arsă de sete, uscată. Vrem să bem din acest izvor de apă vie. Fără ciudăţenii, de-a lungul zilei ne mişcăm în acest abundent şi limpede izvor de seve proaspete care urcă spre viaţa veşnică³¹. Cuvintele sunt de prisos, pentru că limba nu reuşeşte să se exprime; acum inteligenţa se linişteşte. Nu se mai reflectă, se priveşte. Şi sufletul începe încă o dată să cânte, cu cântec nou, pentru că se simte şi se ştie privit, de asemenea, cu dragoste de Dumnezeu, în toate clipele.

Nu mă refer la situaţii extraordinare. Sunt, pot foarte bine să fie, fenomene obişnuite ale sufletul nostru: o nebunie din dragoste care, fără spectacol, fără extravaganţe, ne învaţă să suferim şi să trăim, pentru că Domnul ne acordă înţelepciunea. Ce linişte, ce pace, atunci, odată intraţi pe calea îngustă ce duce la viaţă³²!