Îmi place să vorbesc despre drum, pentru că suntem călători, ne îndreptăm spre casa din cer, spre patria noastră. Dar iată că un drum, chiar dacă poate să aibă porţiuni pline cu greutăţi deosebite, chiar dacă ne face să trecem printr-un râu sau să traversăm o mică pădure aproape de nepătruns, de obicei este ceva obişnuit, fără surprize. Pericolul este rutina: să ne imaginăm că în asta, în ceva de fiecare clipă, nu se află Dumnezeu, pentru că este ceva atât de simplu, atât de obişnuit!

Mergeau cei doi discipoli spre Emaus. Mersul lor era normal, ca al atâtor altora care treceau prin acele locuri. Şi acolo, cu naturaleţe, li se arată Isus, şi merge cu ei, antrenându-i într-o discuţie care micşorează oboseala. Îmi imaginez scena; este deja seară. Suflă o briză uşoară. În jur, câmpuri semănate cu grâu deja crescut, şi măslini bătrâni, cu ramurile argintate de lumina blândă.

Isus, pe drum. Doamne, cât de mare eşti mereu! Dar mă emoţionezi când te cobori să ne urmezi, să ne cauţi, în alergătura noastră zilnică. Doamne, dă-ne nevinovăţia spiritului, privirea curată, mintea clară, care să ne permită să te înţelegem când vii fără niciun semn exterior al gloriei tale.