Lista numerelor

Vom analiza pentru câteva clipe textele acestei Liturghii din marţea din săptămâna patimilor, ca să ştim să deosebim îndumnezeirea bună de îndumnezeirea rea. Vom vorbi despre umilinţă, pentru că aceasta este virtutea care ne ajută să vedem, simultan, mizeria noastră şi măreţia noastră.

Mizeria noastră este destul de evidentă. Nu mă refer la limitele naturale: la atâtea aspiraţii mari la care un om visează şi pe care însă nu le va îndeplini niciodată, chiar dacă doar din lipsă de timp. Mă gândesc la ceea ce facem rău, la căderi, la greşelile care ar putea fi evitate şi nu sunt evitate. Experimentăm continuu ineficienţa noastră personală. Dar, uneori, parcă se unesc toate aceste lucruri, se manifestă şi mai pregnant, ca să ne dăm seama cât de săraci suntem. Ce e de făcut?

Expecta Dominum¹, speră în Domnul; trăieşte cu speranţă, ne sugerează Biserica, cu dragoste şi cu credinţă. Viriliter age², poartă-te cu bărbăţie. Ce contează că suntem creaturi din lut, dacă avem speranţa pusă în Dumnezeu? Şi dacă vreodată un suflet suferă o cădere, un recul – nu trebuie neapărat să se întâmple –, i se dă leacul, cum se procedează în mod normal în viaţa obişnuită în privinţa sănătăţii corpului, şi din nou de la capăt!

Nu aţi observat în familii, când se păstrează o piesă decorativă de valoare şi fragilă – o vază, de exemplu –, câtă grijă au toţi de ea, ca să nu se spargă? Până când, într-o zi, copilul, jucându-se, o trage la pământ iar acea amintire preţioasă se sparge în mai multe cioburi. Supărarea este mare dar, imediat, vine reparaţia; vaza se recompune, se lipeşte cu grijă şi, restaurată, în final rămâne la fel de frumoasă ca înainte.

Dar, când obiectul este din porţelan sau pur şi simplu din lut ars, de obicei sunt suficiente nişte scoabe, acele fire de fier sau din alt metal, care menţin unite bucăţile. Iar vasul, astfel reparat, dobândeşte un farmec original.

Să transpunem acest lucru la viaţa noastră interioară. În faţa mizeriilor noastre şi a păcatelor noastre, în faţa greşelilor noastre – chiar dacă, prin harul divin sunt neînsemnate –, să ne îndreptăm spre rugăciune şi să îi spunem Tatălui nostru: Doamne, în sărăcia mea, în fragilitatea mea, în lutul meu de vas spart, Doamne, pune-mi nişte scoabe şi – cu căinţa mea şi cu iertarea ta – voi fi mai puternic şi mai frumos decât înainte! O rugăciune consolatoare, ca să o repetăm când se sparge acest biet lut al nostru.

Să nu ne distragă atenţia faptul că suntem fragili, să nu ne şocheze când comportamentul nostru se zdruncină pentru mai nimic; să avem încredere în Domnul, care are mereu pregătit ajutorul: Domnul este lumina şi mântuirea mea; de cine mă voi teme³?. De nimeni: discutând astfel cu Tatăl nostru din cer, să nu îngăduim frica de nimeni şi de nimic.

Cum să ne rugăm

Cum să ne rugăm? Îndrăznesc să vă asigur, fără teamă că mă înşel, că sunt multe, infinite moduri de a ne ruga, s-ar putea spune. Dar eu aş dori pentru noi toţi autentica rugăciune a fiilor lui Dumnezeu, nu vorbăria goală a ipocriţilor, care ar trebui să îl asculte pe Isus: Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne! va intra în împărăţia cerurilor¹⁶. Cei care sunt conduşi de ipocrizie pot, probabil, să obţină sunetul rugăciunii – a scris sfântul Augustin –, dar nu şi vocea ei, pentru că acolo lipseşte viaţa¹⁷, şi este absentă râvna de a îndeplini voinţa Tatălui. Fie ca chemarea noastră, Doamne, să fie unită cu dorinţa eficientă de a transforma în realitate aceste mişcări interioare, pe care Duhul Sfânt le trezeşte în sufletul nostru.

Trebuie să ne străduim, pentru ca în noi să nu rămână nicio umbră de duplicitate. Prima cerinţă pentru a smulge din rădăcină acest rău pe care Domnul îl condamnă cu duritate este să încercăm să ne comportăm cu predispoziţia clară, obişnuită şi actuală, de aversiune faţă de păcat. Cu tărie, cu sinceritate, trebuie să simţim – în inimă şi în minte – oroare faţă de păcatul grav. Şi, de asemenea, trebuie să avem atitudinea, profund înrădăcinată, de a condamna păcatul lesne-iertător deliberat, aceste abdicări de la principii, care nu ne privează de harul divin, dar slăbesc făgaşurile prin care acesta se revarsă asupra noastră.