Lista numerelor

Această înţelepciune a inimii, această prudenţă, nu se va transforma niciodată în acea prudenţă a cărnii la care se referă sfântul Paul¹⁵: cea a acelora care au inteligenţă, dar fac astfel încât să nu o folosească pentru a-l descoperi şi a-l iubi pe Dumnezeu. Adevărata prudenţă este cea care rămâne atentă la aluziile lui Dumnezeu şi, în această ascultare vigilentă, primeşte în suflet promisiunile şi realităţile mântuirii: Te slăvesc pe tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor¹⁶.

Înţelepciunea inimii călăuzeşte şi dirijează alte multe virtuţi. Prin prudenţă, omul este îndrăzneţ, fără a fi nechibzuit; nu îşi cruţă, din raţiuni ascunse de comoditate, efortul necesar pentru a trăi pe deplin după planurile Domnului. Cumpătarea celui prudent nu este insensibilitate, nici mizantropie; dreptatea lui nu este duritate; răbdarea lui nu este servilism.

Dacă creştinul luptă pentru a dobândi aceste virtuţi, sufletul său se pregăteşte pentru a primi cu eficienţă harul Duhului Sfânt; iar bunele calităţi umane se întăresc prin inspiraţiile pe care Sfântul Duh le pune în sufletul său. A treia persoană a Sfintei Treimi – dulce oaspete al sufletului²⁴ – îşi oferă darurile: darul înţelepciunii, al înţelegerii, al sfatului, al tăriei, al ştiinţei, al pietăţii, al fricii de Dumnezeu²⁵.

Se observă atunci bucuria şi pacea²⁶, fericirea interioară cu virtutea omenească a bucuriei. Când ne imaginăm că totul se prăbuşeşte sub ochii noştri, nu se prăbuşeşte nimic, pentru că tu eşti, Doamne, puterea mea²⁷. Dacă Dumnezeu locuieşte în sufletul nostru, orice altceva, oricât de important ar părea, este accidental, trecător; în schimb, noi, în Dumnezeu, suntem ceea ce este permanent.

Duhul Sfânt, cu darul pietăţii, ne ajută să ne considerăm cu certitudine fii ai lui Dumnezeu. Şi, fii ai lui Dumnezeu, de ce am fi trişti? Tristeţea este zgura egoismului; dacă vrem să trăim pentru Domnul, nu ne va lipsi bucuria, chiar dacă vom descoperi greşelile noastre şi mizeriile noastre. Bucuria intră în viaţa de rugăciune, până când nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să începem să cântăm, pentru că iubim, şi a cânta este un lucru pe care îl fac îndrăgostiţii.

Nu am obosit niciodată şi, prin harul lui Dumnezeu, nu voi obosi niciodată să vorbesc despre rugăciune. Prin 1930, când veneau la mine, preot tânăr, persoane de toate condiţiile sociale – studenţi, muncitori, sănătoşi şi bolnavi, bogaţi şi săraci, preoţi şi laici –, care încercau să îl urmeze mai îndeaproape pe Domnul, îi sfătuiam mereu: rugaţi-vă. Şi dacă vreunul îmi răspundea: Nu ştiu nici măcar cum să încep, îi recomandam să se pună în prezenţa Domnului şi să îşi exprime neliniştea, apăsarea, chiar cu această tânguire: Doamne, nu ştiu! Şi de atâtea ori, în acele umile confidenţe se concretiza intimitatea cu Cristos, o relaţie asiduă cu el.

Au trecut mulţi ani, şi nu cunosc altă reţetă. Dacă nu te consideri pregătit, mergi la Isus, cum mergeau discipolii săi: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm¹⁸!. Vei vedea cum Duhul Sfânt vine şi el în ajutorul slăbiciunii noastre, deoarece noi nu ştim ce să cerem în rugăciune cum trebuie, pe când Duhul însuşi mijloceşte pentru noi cu nespuse suspine¹⁹, care nu se pot spune, pentru că nu există modalităţi potrivite pentru a le descrie profunzimea.

Ce tărie trebuie să producă în noi cuvântul divin! Nu am inventat nimic când – de-a lungul anilor mei de preoţie – am repetat şi repet fără încetare acest sfat. Este cules din Sfânta Scriptură, de acolo l-am învăţat: Doamne, nu ştiu să mă adresez ţie! Doamne, învaţă-ne să ne rugăm! Şi vine tot acest ajutor plin de dragoste – lumină, foc, vânt impetuos – al Duhului Sfânt, care aprinde flacăra şi o face capabilă să provoace incendii de dragoste.

Preasfânta Treime

Am început cu rugăciuni vocale, simple, încântătoare, pe care le-am învăţat în copilăria noastră, şi pe care nu am vrea să le abandonăm niciodată. Rugăciunea, care a început cu această ingenuitate puerilă, se dezvoltă acum în făgaş larg, domol şi sigur, pentru că urmează pasul prieteniei cu acela care a afirmat: Eu sunt calea²⁸. Dacă îl iubim pe Cristos astfel, dacă cu divină îndrăzneală ne refugiem în rana pe care lancea a lăsat-o în coasta sa, se va îndeplini promisiunea Învăţătorului: Dacă cineva mă iubeşte, îmi va păstra cuvântul, iar Tatăl meu îl va iubi şi noi vom veni la el şi vom locui la el²⁹.

Inima are nevoie atunci, de a o deosebi şi de a o adora pe fiecare dintre persoanele divine. Într-un fel, este o descoperire, pe care o face sufletul în viaţa supranaturală, ca una dintre acele mici fiinţe care îşi deschide ochii asupra existenţei. Şi discută cu dragoste cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Duhul Sfânt; şi se supune cu uşurinţă acţiunii Duhului Sfânt dătător de viaţă, care ne dăruieşte fără să merităm: darurile şi virtuţile supranaturale!

Am alergat precum cerbul, care tânjeşte după izvoare³⁰; cu gura arsă de sete, uscată. Vrem să bem din acest izvor de apă vie. Fără ciudăţenii, de-a lungul zilei ne mişcăm în acest abundent şi limpede izvor de seve proaspete care urcă spre viaţa veşnică³¹. Cuvintele sunt de prisos, pentru că limba nu reuşeşte să se exprime; acum inteligenţa se linişteşte. Nu se mai reflectă, se priveşte. Şi sufletul începe încă o dată să cânte, cu cântec nou, pentru că se simte şi se ştie privit, de asemenea, cu dragoste de Dumnezeu, în toate clipele.

Nu mă refer la situaţii extraordinare. Sunt, pot foarte bine să fie, fenomene obişnuite ale sufletul nostru: o nebunie din dragoste care, fără spectacol, fără extravaganţe, ne învaţă să suferim şi să trăim, pentru că Domnul ne acordă înţelepciunea. Ce linişte, ce pace, atunci, odată intraţi pe calea îngustă ce duce la viaţă³²!