Lista numerelor

Cel care ştie să fie tare nu se mişcă de grabă ca să culeagă rodul virtuţii sale; este răbdător, tăria ne conduce la savurarea acestei virtuţi omeneşti şi divine a răbdării. Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre (Lc 21, 19). Stăpânirea sufletului stă în răbdarea care, de fapt, este rădăcina şi paznicul tuturor virtuţilor. Noi ne stăpânim sufletul prin răbdare pentru că, învăţând să ne stăpânim pe noi înşine, începem să stăpânim ceea ce suntem⁸. Şi este această răbdare cea care ne impulsionează să fim înţelegători cu ceilalţi, convinşi de faptul că sufletele, ca şi vinul bun, se îmbunătăţesc cu timpul.

Tari şi răbdători: senini. Dar nu cu seninătatea celui care cumpără propria linişte cu preţul dezinteresului faţă de fraţii săi sau de marea sarcină, care ne revine tuturor, de a răspândi fără limite binele în lumea întreagă. Senini pentru că totdeauna există iertare, pentru că totul îşi găseşte leac, mai puţin moartea şi, pentru fiii lui Dumnezeu, moartea înseamnă viaţă. Senini, chiar dacă este doar pentru a putea acţiona cu inteligenţă: cel care îşi păstrează calmul este în stare să gândească, să studieze argumentele pro şi contra, să examineze judicios rezultatele acţiunilor prevăzute. Iar apoi, liniştit, intervine cu hotărâre.

Nu este prudent cel care nu greşeşte niciodată, ci acela care ştie să îşi corecteze erorile. Este prudent pentru că preferă să nu ochească de douăzeci de ori, înainte de a se lăsa purtat de un absenteism comod. Nu lucrează cu o viteză nebunească sau cu o temeritate absurdă, dar îşi asumă riscul deciziilor sale şi nu renunţă să obţină binele, de teamă că nu va reuşi. În viaţa noastră, întâlnim colegi ponderaţi, care nu se înflăcărează înclinând balanţa în partea care le convine. În aceste persoane, aproape instinctiv, avem încredere; pentru că, fără înfumurare şi fără surle şi trâmbiţe, procedează totdeauna bine, cu dreptate.

Această virtute cardinală pornită din inimă este indispensabilă la un creştin; dar obiectivele finale ale prudenţei nu sunt concordia socială sau împăcarea pentru a nu provoca fricţiuni. Motivul fundamental este îndeplinirea voinţei lui Dumnezeu, care ne vrea simpli, dar nu puerili; prieteni ai adevărului, dar niciodată aiuriţi sau superficiali. O inimă pricepută dobândeşte ştiinţa¹⁷; iar această ştiinţă este cea a iubirii lui Dumnezeu, cunoaşterea definitivă, cea care ne poate salva, aducând tuturor creaturilor roadele păcii şi ale înţelegerii şi, pentru fiecare suflet, viaţa eternă.

Citind epistola de astăzi, îl vedem pe Daniel în mijlocul acelor lei înfometaţi şi, fără pesimism – nu pot să spun că vreo epocă trecută a fost mai bună, pentru că toate epocile au fost bune şi rele –, aş zice că şi în momentele actuale umblă mulţi lei liberi, iar noi trebuie să trăim în acest mediu. Lei care caută pe cine să devoreze: Tanquam leo rugiens circuit quaerens quem devoret²⁵.

Cum să evităm aceste fiare? Poate că nu ni se va întâmpla ca lui Daniel. Eu nu sunt dependent de miracole, dar iubesc această măreţie a lui Dumnezeu şi înţeleg că I-ar fi fost mai uşor să-i potolească foamea profetului sau să-i pună în faţă un aliment; şi nu a făcut-o. A dispus, în schimb, ca din Iudeea să se deplaseze miraculos alt profet, Habacuc, să-i ducă mâncare. Nu a ezitat să facă un miracol mare, pentru că Daniel nu se afla în acel puţ din întâmplare, ci dintr-o nedreptate a slujitorilor diavolului, pentru că era slujitor al lui Dumnezeu şi distrugător de idoli.

Noi, fără miracole spectaculoase, cu normalitatea vieţii creştine obişnuite, semănând pace şi bucurie, trebuie să distrugem, de asemenea, mulţi idoli: cel al neînţelegerii, cel al nedreptăţii, al ignoranţei, al autosuficienţei omeneşti care îi întoarce arogantă spatele lui Dumnezeu.

Nu vă neliniştiţi, nici să nu vă temeţi de vreun rău, chiar dacă circumstanţele în care munciţi ar fi îngrozitoare, mai rele decât cele în care se găsea Daniel, în groapă, cu acele animale feroce. Mâinile lui Dumnezeu sunt la fel de puternice şi, dacă ar fi nevoie, ar face minuni. Fideli! Cu o fidelitate iubitoare, conştientă, veselă, faţă de doctrina lui Cristos, convinşi că anii de acum nu sunt mai răi decât cei din alte secole şi că Domnul este acelaşi dintotdeauna.

L-am cunoscut pe un preot bătrân, care afirma – surâzând – despre sine însuşi: Eu sunt mereu liniştit, liniştit. Şi aşa trebuie să fim mereu noi, în mijlocul lumii, înconjuraţi de lei flămânzi, dar fără să pierdem pacea: liniştiţi. Cu dragoste, cu credinţă, cu speranţă, fără să uităm niciodată că, dacă este necesar, Domnul va multiplica miracolele.

Învăţătoarea speranţei. Maria proclamă că o vor ferici toate neamurile²⁰. Omeneşte vorbind, pe ce se baza această speranţă? Cine era ea, pentru bărbaţii şi femeile de atunci? Marile eroine ale Vechiului Testament – Iudita, Estera, Debora – câştigaseră încă de când trăiau pe pământ o glorie omenească, fuseseră aclamate de popor, slăvite. Tronul Mariei, ca şi cel al Fiului ei, este crucea. Şi în timpul restului existenţei sale, până când s-a ridicat cu trup şi suflet la cer, este prezenţa ei tăcută cea care ne impresionează. Sfântul Luca, evanghelistul, care o cunoştea bine, scrie că este lângă primii discipoli, în rugăciune. Aşa îşi încheie zilele sale pământeşti, cea care avea să fie slăvită de creaturi pentru eternitate.

Cât de mult contrastează speranţa Maicii Domnului cu nerăbdarea noastră! Deseori îi cerem lui Dumnezeu să ne răsplătească imediat puţinul bine pe care l-am făcut. Abia apare prima dificultate, noi ne plângem. Suntem, de multe ori, incapabili să susţinem efortul, să menţinem speranţa. Pentru că ne lipseşte credinţa: Ferice de aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul²¹!.