Lista numerelor

Să privim câteva dintre aceste virtuţi omeneşti. În timp ce eu vorbesc, voi, la rândul vostru, să menţineţi dialogul cu Domnul nostru, rugându-l să ne ajute pe toţi, să ne încurajeze să aprofundăm azi misterul întrupării sale, pentru ca şi noi, în trupul nostru, să ştim să fim între oameni mărturie vie a celui care a venit să ne mântuiască.

Drumul creştinului, al oricărui om, nu este uşor. Cu siguranţă, în anumite perioade, pare că totul se îndeplineşte după previziunile noastre; dar asta, de obicei, durează puţin. A trăi înseamnă a te confrunta cu dificultăţi, a simţi în inimă bucurii şi amărăciuni; şi în această forjă omul poate dobândi forţă, răbdare, mărinimie, seninătate.

Este tare cel care perseverează în îndeplinirea a ceea ce înţelege că trebuie să facă, potrivit conştiinţei sale; cel care nu cântăreşte valoarea unei sarcini exclusiv prin beneficiile pe care le primeşte, ci prin serviciul pe care îl face celorlalţi. Cel puternic, uneori, suferă, dar rezistă; plânge, poate, dar îşi bea lacrimile. Când contradicţia apare, nu se îndoieşte. Amintiţi-vă exemplul despre care ne povesteşte Cartea Macabeilor; acel bătrân, Eleazar, care preferă să moară decât să încalce legea lui Dumnezeu. Pentru aceea, bărbăteşte acum, dându-mi viaţa, mă voi arăta vrednic de bătrâneţe. Şi celor tineri pildă vitejească le voi lăsa, ca degrabă şi cu bărbăţie să moară pentru cinstitele şi sfintele legi⁷.

Naturaleţea şi simplitatea sunt două minunate virtuţi omeneşti, care îl fac pe om capabil să primească mesajul lui Cristos. Şi, dimpotrivă, tot ce este încâlcit, complicat, învârtitul în jurul propriei persoane, construieşte un zid care ne împiedică frecvent să auzim glasul Domnului. Amintiţi-vă ce le-a spus în faţă Cristos fariseilor: au intrat într-o lume pe dos, care cere să se plătească zeciuială pentru izmă, mărar şi pentru chimen, abandonând obligaţiile esenţiale ale legii, ale dreptăţii şi ale credinţei; se străduiesc să strecoare tot ceea ce beau, ca să nu treacă nici măcar un ţânţar, dar înghit o cămilă²¹.

Nu. Nici viaţa omenească nobilă a aceluia care – fără a fi vina lui – nu îl cunoaşte pe Isus Cristos, nici viaţa creştinului nu trebuie să fie ciudate, stranii. Aceste virtuţi omeneşti, pe care le privim astăzi, duc toate la aceeaşi concluzie. Este om adevărat cel care îndrăzneşte să fie onest, leal, sincer, puternic, cumpătat, generos, senin, drept, harnic, răbdător. A te comporta astfel poate fi dificil, dar niciodată ciudat. Dacă unii se miră, ar putea fi pentru că privesc lucrurile cu ochi tulburi, umbriţi de o secretă laşitate. E o lipsă de forţă.

Dacă creştinul luptă pentru a dobândi aceste virtuţi, sufletul său se pregăteşte pentru a primi cu eficienţă harul Duhului Sfânt; iar bunele calităţi umane se întăresc prin inspiraţiile pe care Sfântul Duh le pune în sufletul său. A treia persoană a Sfintei Treimi – dulce oaspete al sufletului²⁴ – îşi oferă darurile: darul înţelepciunii, al înţelegerii, al sfatului, al tăriei, al ştiinţei, al pietăţii, al fricii de Dumnezeu²⁵.

Se observă atunci bucuria şi pacea²⁶, fericirea interioară cu virtutea omenească a bucuriei. Când ne imaginăm că totul se prăbuşeşte sub ochii noştri, nu se prăbuşeşte nimic, pentru că tu eşti, Doamne, puterea mea²⁷. Dacă Dumnezeu locuieşte în sufletul nostru, orice altceva, oricât de important ar părea, este accidental, trecător; în schimb, noi, în Dumnezeu, suntem ceea ce este permanent.

Duhul Sfânt, cu darul pietăţii, ne ajută să ne considerăm cu certitudine fii ai lui Dumnezeu. Şi, fii ai lui Dumnezeu, de ce am fi trişti? Tristeţea este zgura egoismului; dacă vrem să trăim pentru Domnul, nu ne va lipsi bucuria, chiar dacă vom descoperi greşelile noastre şi mizeriile noastre. Bucuria intră în viaţa de rugăciune, până când nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să începem să cântăm, pentru că iubim, şi a cânta este un lucru pe care îl fac îndrăgostiţii.