Lista numerelor

Dreptatea şi dragostea pentru libertate şi pentru adevăr

Din copilăria mea – cum spune Scriptura²⁹: de când am avut urechi de auzit –, am început să ascult zarva problemei sociale. Nu presupune nimic special, pentru că este o temă veche, dintotdeauna. A apărut probabil în clipa în care oamenii s-au organizat într-un fel şi au apărut mai evidente diferenţele de vârstă, de inteligenţă, de capacitate de muncă, de interese, de personalitate.

Nu ştiu dacă este inevitabil să existe clase sociale; oricum ar fi, nici nu este treaba mea să vorbesc despre aceste chestiuni, şi cu atât mai puţin aici, în această capelă, unde ne-am reunit pentru a vorbi despre Dumnezeu – nu aş vrea niciodată în viaţa mea să vorbesc vreodată despre altă temă –, şi pentru a vorbi cu Dumnezeu.

Gândiţi ce vreţi despre toate pe care providenţa le-a lăsat spre libera şi legitima discuţie a oamenilor. Dar condiţia mea de preot al lui Cristos îmi impune necesitatea de a mă ridica mai sus şi de a vă aminti că, în orice caz, nu putem niciodată să abandonăm exercitarea dreptăţii, cu eroism dacă este nevoie.

Suntem obligaţi să apărăm libertatea personală a tuturor, ştiind că ne-a liberat Cristos³⁰; dacă nu acţionăm astfel, cu ce drept cerem libertatea noastră? Trebuie să răspândim, de asemenea, adevărul, pentru că veritas liberabit vos³¹, adevărul ne va elibera, în timp ce ignoranţa ne înrobeşte. Trebuie să susţinem dreptul tuturor oamenilor de a trăi, de a avea ceea ce este necesar pentru a duce o existenţă demnă, de a munci şi de a se odihni, de a-şi alege starea de viaţă, de a forma un cămin, de a aduce fii pe lume în cadrul căsătoriei şi de a-i putea educa, de a trece liniştit prin boală sau bătrâneţe, de a avea acces la cultură, de a se asocia cu ceilalţi cetăţeni pentru a atinge scopuri legitime şi, în primul rând, de a-l cunoaşte şi de a-l iubi pe Dumnezeu cu deplină libertate, întrucât conştiinţa – dacă este dreaptă – va descoperi urmele Creatorului în toate lucrurile.

Tocmai de aceea, este important să repet – nu mă amestec în politică, afirm doctrina Bisericii – că marxismul este incompatibil cu credinţa lui Cristos. Există ceva mai opus credinţei decât un sistem care bazează totul pe eliminarea din suflet a prezenţei pline de dragoste a lui Dumnezeu? Strigaţi foarte tare, astfel încât să se audă clar vocea voastră; pentru a practica dreptatea, nu avem nevoie pentru nimic în lume de marxism. Dimpotrivă, această eroare extrem de gravă, prin soluţiile sale exclusiv materialiste care îl ignoră pe Dumnezeul păcii, ridică obstacole pentru atingerea fericirii şi a înţelegerii între oameni. În creştinism găsim lumina bună care dă mereu răspuns tuturor problemelor: ajunge să vă străduiţi sincer să fiţi catolici, non verbo neque lingua, sed opere et veritate³², nu cu vorbe, nici din gură, ci prin fapte şi cu adevărat: spuneţi acest lucru, de câte ori aveţi ocazia – căutaţi-o, dacă trebuie –, fără reticenţe, fără teamă.

Pedagogie divină

Să nu urăşti duşmanul, să nu răspunzi la rău cu rău, să renunţi la răzbunare, să ierţi fără ranchiună erau considerate atunci – şi, de asemenea, acum, să nu ne minţim – un comportament insolit, destul de eroic, ieşit din comun. Până aici ajunge meschinăria creaturilor. Isus Cristos, care a venit să-i mântuiască pe toţi oamenii şi vrea să îi asocieze pe creştini la lucrarea sa răscumpărătoare, a vrut să-i înveţe pe discipolii săi – pe tine şi pe mine – o caritate mare, sinceră, mai nobilă şi mai curajoasă: trebuie să ne iubim reciproc aşa cum Cristos ne iubeşte pe fiecare dintre noi. Doar astfel, imitând – în limita propriei grosolănii personale – modalităţile divine, vom reuşi să ne deschidem inima noastră pentru toţi oamenii, să iubim într-un mod mai înalt, în întregime nou.

Cât de bine au pus în practică primii creştini această caritate arzătoare, care depăşea cu mult culmile simplei solidarităţi umane sau ale caracterului bun. Se iubeau între ei, cu duioşie şi cu putere, din inima lui Cristos. Un scriitor al secolului al II-lea, Tertulian, ne-a transmis comentariul păgânilor, mişcaţi la vederea comportamentului credincioşilor de atunci, atât de plin de atracţie supranaturală şi umană: Priviţi cât de mult se iubesc¹¹, repetau.

Dacă îţi dai seama că tu, acum sau în atâtea lucruri mărunte ale zilei, nu meriţi această laudă; că inima ta nu reacţionează aşa cum ar trebui în faţa cerinţelor divine, gândeşte-te de asemenea că pentru tine a venit momentul de a te îndrepta. Răspunde invitaţiei sfântului Paul: Să facem bine tuturor, dar mai ales celor de o credinţă cu noi¹², care aparţin aceleiaşi familii, trupului mistic al lui Cristos.

Principalul apostolat pe care noi, creştinii, trebuie să îl realizăm în lume, cea mai bună mărturie a credinţei, este să facem în aşa fel încât în interiorul Bisericii să se respire climatul autenticei carităţi. Când nu ne iubim cu adevărat, când există atacuri, calomnii şi certuri, cine se va simţi atras de cei care susţin că predică vestea bună a evangheliei?

Este foarte uşor, foarte la modă, să spui din gură că iubeşti toate creaturile, credincioase sau necredincioase. Dar dacă acela care vorbeşte astfel îi tratează rău pe fraţii întru credinţă, mă îndoiesc că în comportamentul său ar exista altceva decât o vorbărie ipocrită. În schimb, când iubim în inima lui Cristos pe cei cu care suntem fraţi dintr-un acelaşi Tată, suntem asociaţi în aceeaşi credinţă şi suntem moştenitori ai unei aceleiaşi speranţe¹³, sufletul nostru se măreşte şi arde de năzuinţa ca toţi să se apropie de Domnul nostru.

Vă amintesc exigenţele carităţii şi poate cineva s-ar gândi că lipseşte tocmai această virtute dintre cuvintele pe care tocmai le-am rostit. Nimic mai opus realităţii. Vă pot asigura că, cu o sfântă mândrie şi fără false ecumenisme, m-am umplut de bucurie când la Conciliul Vatican II a prins contur cu reînnoită intensitate această preocupare de a duce adevărul celor care merg departe de unicul drum, cel al lui Isus, pentru că mă mistuie dorinţa ca întreaga omenire să se mântuiască.

Da, a fost foarte mare bucuria mea, şi pentru că era confirmat din nou un apostolat atât de drag Opus Dei, apostolatul ad fidem, care nu respinge pe nicio persoană, şi îi admite pe necreştini, pe atei, pe păgâni, pentru ca în măsura posibilului să participe la bunurile spirituale ale Asociaţiei¹⁴ noastre: acest lucru are o lungă istorie, de durere şi de loialitate pe care am povestit-o cu alte ocazii. De aceea repet, fără teamă, că eu consider o râvnă ipocrită, mincinoasă, cea care ne îndeamnă să îi tratăm bine pe cei care sunt departe, în timp ce îi călcăm în picioare sau îi dispreţuim pe cei care trăiesc aceeaşi credinţă cu a noastră. Nu cred nici că îţi pasă de ultimul sărman de pe stradă, dacă îi martirizezi pe cei din casa ta; dacă rămâi indiferent la bucuriile lor, la durerile lor şi la neplăcerile lor; dacă nu te străduieşti să înţelegi sau să treci cu vederea defectele lor, dacă nu sunt o ofensă împotriva lui Dumnezeu.

Nu vă mişcă faptul că apostolul Ioan, deja în vârstă, foloseşte cea mai mare parte a uneia dintre epistolele sale implorându-ne să ne comportăm potrivit acestei doctrine divine? Dragostea care trebuie să medieze între creştini se naşte de la Dumnezeu, care este dragoste. Dragii mei, să ne iubim unii pe alţii, căci dragostea vine de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu. Cine nu iubeşte, nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este dragoste¹⁵. Vorbeşte îndelung despre caritatea fraternă, pentru că prin Cristos am fost transformaţi în fii ai lui Dumnezeu: Vedeţi câtă dragoste ne-a dăruit Tatăl, încât să ne numim, precum şi suntem, copii ai lui Dumnezeu¹⁶.

Şi, în timp ce loveşte cu putere conştiinţele noastre, ca să devină mai sensibile la harul divin, insistă asupra faptului că am primit o dovadă minunată a iubirii Tatălui pentru oameni: Prin aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu faţă de noi: Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său unic născut, ca noi să avem viaţă prin el¹⁷. Domnul a luat iniţiativa, venind în întâmpinarea noastră. Ne-a dat acest exemplu, ca să mergem cu el să-i slujim pe ceilalţi, pentru ca – îmi place să o repet – să punem cu generozitate inima noastră pe pământ, ca să calce pe moale ceilalţi, şi să le fie mai plăcută lupta. Trebuie să ne comportăm aşa, pentru că am fost făcuţi fii ai aceluiaşi Tată, ai acestui Tată care nu a stat în cumpănă să ni-l încredinţeze pe Fiul său preaiubit.

Despre ce iubire este vorba? Sfânta Scriptură vorbeşte despre dilectio, ca să se înţeleagă bine că nu se referă doar la afectul sensibil. Exprimă mai bine o hotărâre fermă, a voinţei. Dilectio provine din electio, a alege. Eu aş adăuga că a iubi creştineşte înseamnă a vrea să iubeşti, a te hotărî în Cristos să cauţi binele sufletelor fără discriminare de niciun fel, dobândind pentru ele, înainte de toate, ceea ce este mai bun: să îl cunoască pe Cristos, să se îndrăgostească de el.

Domnul ne cere: Iubiţi duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc²³. Putem să nu ne simţim atraşi omeneşte de persoanele care ne-ar respinge, dacă ne-am apropia. Dar Isus ne cere să nu răspundem la rău cu rău; să nu pierdem ocaziile de a le sluji cu inima, chiar dacă ne costă; să nu renunţăm niciodată la a le avea prezente în rugăciunile noastre.

Această dilectio, această caritate, se umple de nuanţe mai duioase când se referă la fraţii în credinţă, şi mai ales la cei care, pentru că aşa a hotărât Dumnezeu, sunt mai aproape de noi: părinţii, soţul sau soţia, fiii şi fraţii, prietenii şi colegii, vecinii. Dacă nu ar exista această duioşie, iubire omenească nobilă şi curată, ordonată spre Dumnezeu şi bazată pe el, nu ar exista caritate.

Exerciţiul carităţii

Ar fi o naivitate să susţinem că exigenţele carităţii creştine se îndeplinesc cu uşurinţă. Foarte diferit se dovedeşte ceea ce experimentăm în treburile obişnuite ale umanităţii şi, din nefericire, în mediul Bisericii. Dacă iubirea nu ne-ar obliga să tăcem, fiecare ar avea de povestit despre dezbinări, atacuri, nedreptăţi, cârteli, viclenii. Trebuie să recunoaştem acest lucru cu simplitate, pentru a încerca să aducem remediul oportun, care trebuie să se traducă într-un efort personal de a nu răni, de a nu maltrata, de a corecta fără să rănim pe nimeni.

Nu sunt chestiuni de azi, de ieri. La puţini ani după Înălţarea lui Cristos la ceruri, când încă mai mergeau dintr-un loc în altul aproape toţi apostolii şi era o fervoare generală minunată de credinţă şi de speranţă, deja au început atâţia să părăsească drumul bun şi să nu trăiască cu adevărat caritatea Învăţătorului.

De vreme ce este printre voi invidie şi ceartă – le scrie sfântul Paul corintenilor –, oare nu sunteţi făpturi de carne şi vă purtaţi în chip omenesc? Când unul zice „Eu sunt al lui Paul”, iar altul: „Eu sunt al lui Apolo”, nu oameni sunteţi²⁷, care nu înţeleg că Isus Cristos a venit ca să depăşească toate aceste divizări? Ce este, la urma urmei, Apolo? Ce este Paul? Nişte slujitori, prin mijlocirea cărora aţi îmbrăţişat credinţa, în măsura în care Domnul i-a dat-o fiecăruia²⁸.

Apostolul nu respinge diversitatea: fiecare are de la Dumnezeu propriul său dar, unul într-un fel, celălalt altfel²⁹. Dar aceste diferenţe trebuie să fie în slujba binelui Bisericii. Eu mă simt îndemnat acum să îi cer Domnului – alăturaţi-vă, dacă vreţi, acestei rugăciuni ale mele – să nu permită ca în Biserica lui lipsa de dragoste să învrăjbească sufletele. Caritatea este sarea apostolatului creştinilor; dacă îşi pierde savoarea, cum vom putea să ne arătăm în faţa lumii şi să spunem, cu capul sus, aici este Cristos?

De aceea, vă repet, cu sfântul Paul: Chiar de aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dacă nu am dragostea, nu sunt decât o aramă sunătoare şi un chimval zăngănitor. Chiar de aş avea darul profeţiei, şi aş cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa, şi aş avea o credinţă desăvârşită, încât să strămut munţii, dacă nu am dragostea, nimic nu sunt. Dacă întreaga mea avuţie aş da-o în pomeni, şi corpul meu l-aş da pe foc, să ard, dacă nu am dragostea, nu-mi foloseşte la nimic³⁰.

În faţa acestor cuvinte ale apostolului neamurilor, nu lipsesc cei asemenea acelor discipoli ai lui Cristos care, atunci când Domnul nostru le-a vestit sacramentul trupului şi sângelui său, au comentat: Acest cuvânt e tare. Cine poate să-l asculte³¹? E tare, da. Întrucât caritatea pe care o descrie apostolul nu se limitează la filantropie, la umanism sau la compasiunea logică în faţa suferinţei altuia: presupune exercitarea virtuţii teologale a iubirii pentru Dumnezeu şi a iubirii pentru ceilalţi prin Dumnezeu. Dragostea nicicând nu încetează. Fie profeţiile se vor spulbera; fie limbile vor amuţi; fie ştiinţa va dispărea... În prezent durează aceste trei virtuţi: credinţa, nădejdea, dragostea. Dar cea mai presus dintre ele este dragostea³².

Singurul drum

Ne-am convins de faptul că adevărata caritate nu are nimic de-a face cu această caricatură a virtuţii centrale a vieţii creştinului pe care unii au vrut s-o creioneze. Atunci, de ce această nevoie de a o predica întruna? Apare ca temă obligatorie, dar cu puţine posibilităţi de a se manifesta în fapte concrete?

Dacă am privi în jurul nostru, am găsi, poate, motive să credem că această virtute a carităţii este o virtute iluzorie. Dar, analizând lucrurile în sens supranatural, vei descoperi de asemenea rădăcina acestei sterilităţi: absenţa unei relaţii intense şi continue, apropiate, faţă în faţă, cu Domnul nostru Isus Cristos; şi necunoaşterea lucrării Duhului Sfânt în suflet, al cărei prim rod este tocmai caritatea.

Preluând sfaturile apostolului – Purtaţi-vă unii altora poverile; astfel veţi îndeplini legea lui Cristos³³ – adaugă un părinte al Bisericii: Iubindu-l pe Cristos vom suporta cu uşurinţă slăbiciunea celorlalţi, şi a celui pe care nu îl iubim încă, pentru că nu are fapte bune³⁴.

Pe aici urcă drumul care ne face să creştem în caritate. Dacă ne-am imagina că mai întâi trebuie să ne angajăm în activităţi umanitare, în lucrări de asistenţă, excluzând dragostea Domnului, ne înşelăm. Nu îl neglijăm pe Cristos din cauza preocupării pentru aproapele bolnav, întrucât trebuie să îl iubim pe bolnav datorită lui Cristos³⁵.

Priviţi-l constant pe Isus care, fără a înceta să fie Dumnezeu, s-a umilit luând chip de slujitor³⁶, pentru a putea să ne slujească, pentru că doar în această direcţie se desfăşoară elanurile care merită truda. Dragostea caută uniunea, identificarea cu persoana iubită: şi, când ne unim cu Cristos, ne va atrage dorinţa de a-i urma viaţa de dăruire, de dragoste nemăsurată, de sacrificiu până la moarte. Cristos ne pune în faţa dilemei definitive: fie ne consumăm propria existenţă într-un mod egoist şi solitar, fie ne dedicăm cu toate puterile unei misiuni de slujire.

Să-i cerem acum Domnului, pentru a încheia acest timp de conversaţie cu el, să ne acorde harul de a repeta împreună cu sfântul Paul că în toate acestea ieşim mai mult decât biruitori, datorită aceluia care ne-a iubit. Da, eu sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici domniile, nici timpul de faţă, nici viitorul, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul, nici vreo altă făptură nu ne va putea despărţi de dragostea lui Dumnezeu, care este întru Cristos Isus, Domnul nostru³⁷.

Această iubire o cântă, de asemenea, scriptura, cu cuvinte înflăcărate: Apele cele mari nu pot să stingă dragostea şi râurile n-ar putea să o înece³⁸. Această iubire a umplut mereu inima sfintei Maria, până la a o îmbogăţi cu profunzimi de mamă pentru întreaga omenire. În sfânta Fecioară, dragostea pentru Dumnezeu se confundă de asemenea cu grija pentru toţi fiii. Probabil că a suferit mult inima sa dulce, atentă şi la cele mai mici detalii – nu mai au vin³⁹–, privind acele cruzimi colective, la acele lovituri din partea călăilor care au fost patimile şi moartea lui Cristos. Dar Maria nu vorbeşte. La fel ca şi Fiul său, iubeşte, tace şi iartă. Aceasta este puterea dragostei.