Lista numerelor

Mă interesează să descoperiţi în toată profunzimea sa această simplitate a Învăţătorului, care nu face paradă de viaţa sa de penitenţă, pentru că chiar acest lucru îl cere el de la tine: Iar când postiţi, nu fiţi posomorâţi la faţă, ca făţarnicii. Ei îşi strâmbă feţele, ca să arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun; şi-au luat răsplata. Tu dar, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, ca să nu pari lumii că posteşti, ci Tatălui tău, care este în ascuns, iar Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti²⁰.

Aşa trebuie să exersezi în spiritul penitenţei: cu faţa la Dumnezeu şi ca un fiu, ca micuţul care îi demonstrează tatălui său cât de mult îl iubeşte, renunţând la puţinele lui comori de mică valoare – un mosor, un soldăţel de plumb fără cap, un dop de sticlă –; îl doare să facă acest pas, dar în final dragostea poate mai mult, şi întinde satisfăcut mâna.

Să fiţi foarte copii! Şi cu cât mai mult, cu atât mai bine. Vă spune experienţa acestui preot, care a trebuit să se ridice de jos de multe ori de-a lungul acestor 36 de ani – cât de lungi şi de scurţi în acelaşi timp mi se par! –, care continuă să încerce să îndeplinească o voinţă precisă a lui Dumnezeu. Un lucru m-a ajutat mereu: să continuu să fiu copil şi să mă pun tot timpul în poala mamei mele şi în inima lui Cristos, Domnul meu.

Marile căderi, cele care provoacă grave sfâşieri în suflet şi, uneori, cu rezultate aproape iremediabile, apar mereu din mândria de a ne considera mai mari, autosuficienţi. În aceste cazuri, domină în acea persoană ceva ca o incapacitate de a cere ajutor celui care l-ar putea asista; nu doar lui Dumnezeu; prietenului, preotului. Şi acel biet suflet, izolat în nefericirea lui, se scufundă în dezorientare, în rătăcire.

Să ne rugăm lui Dumnezeu, chiar acum, să nu permită niciodată să ne simţim satisfăcuţi, să crească mereu în noi năzuinţa ajutorului său, cuvântului său, pâinii sale, consolării sale, puterii sale: Rationabile, sine dolo lac concupiscite; cultivaţi foamea, aspiraţia de a fi ca nişte copii. Convingeţi-vă că este modul cel mai bun de a învinge mândria. Convingeţi-vă că este singurul remediu pentru ca felul nostru de a lucra să fie bun, să fie măreţ, să fie divin. Adevărat vă spun: dacă nu vă schimbaţi şi nu deveniţi ca şi copiii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor¹⁴.

Din nou îmi vin în minte amintirile tinereţii mele. Ce dovadă de credinţă! Mi se pare că încă aud cântul liturgic, respir mireasma de tămâie, văd mii şi mii de oameni, fiecare cu lumânarea sa – care este ca un simbol al mizeriei sale –, dar cu inimă de copii: o creatură care poate nu reuşeşte să îşi înalţe ochii spre faţa tatălui său. Înţelege şi vezi cât e de rău şi de amar de a părăsi pe Domnul Dumnezeul tău¹⁵. Să reînnoim decizia fermă de a nu ne îndepărta niciodată de Dumnezeu din cauza dorinţelor pământeşti. Să creştem, cu hotărâri concrete privind comportamentul nostru, cu sete de Dumnezeu: ca nişte creaturi care îşi recunosc propria neputinţă şi îl caută, îl cheamă neîncetat pe Tatăl lor.

Dar să mă întorc la ceea ce comentam înainte: trebuie să învăţăm să fim ca nişte copii, trebuie să învăţăm să fim fii ai lui Dumnezeu. Şi, pas cu pas, să le transmitem celorlalţi această mentalitate care, în slăbiciunile omeneşti, ne va da putere şi ne va întări în credinţă¹⁶, ne va face rodnici în fapte şi siguri pe drum, astfel încât, oricare ar fi genul de eroare pe care l-am putea comite, chiar şi cel mai dezgustător, să nu ezităm niciodată să reacţionăm şi să ne reîntoarcem la această cale principală a filiaţiei divine, care se termină în braţele deschise şi primitoare ale Tatălui nostru.

Cine dintre voi nu îşi aminteşte de braţele tatălui său? Poate că nu erau atât de mângâietoare, de dulci şi de delicate ca acelea ale mamei. Dar acele braţe viguroase, puternice, ne strângeau la piept cu căldură şi cu siguranţă. Doamne, mulţumesc pentru aceste braţe tari. Mulţumesc pentru aceste mâini puternice. Mulţumesc pentru această inimă duioasă şi fermă. Aproape ţi-aş fi mulţumit şi pentru erorile mele! Dar nu, nu le vrei! Totuşi le înţelegi, le găseşti scuze, le ierţi.

Aceasta este înţelepciunea pe care Dumnezeu aşteaptă să o exercităm în comportamentul faţă de el. Aceasta este o manifestare de matematică pură: să recunoaştem că suntem mai puţin decât un zero înainte de virgulă... Dar Tatăl nostru Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare aşa cum suntem; aşa cum suntem! Eu – şi nu sunt mai mult decât un biet om – vă iubesc pe fiecare aşa cum sunteţi; imaginaţi-vă cum va fi dragostea lui Dumnezeu! Dar această dragoste vrea să luptăm, să ne străduim să ne punem viaţa pe linia conştiinţei noastre, bine formate.