Lista numerelor

Un măgăruş drept tron

Să mergem din nou la evanghelie. Să ne uităm la modelul nostru, Isus Cristos.

Sfinţii Iacob şi Ioan, prin intermediul mamei lor, i-au cerut lui Cristos să stea la stânga şi la dreapta sa. Ceilalţi discipoli s-au supărat pe ei. Iar Domnul nostru, ce răspunde? Oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie întâi între voi, să fie robul tuturor. Căci tot aşa, Fiul Omului n-a venit să i se slujească, ci el să slujească şi să-şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi¹⁷.

Cu altă ocazie, la Cafarnaum, poate că Isus – ca în alte zile – mergea înaintea lor. Când era în casă, el i-a întrebat: Despre ce aţi vorbit pe drum? Dar ei tăceau, pentru că pe drum discutaseră între ei – din nou – cine să fie mai mare. Şi stând jos, Isus a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis: Dacă voieşte cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor. Şi luând un copilaş, l-a aşezat în mijlocul lor; apoi l-a luat în braţe şi le-a zis: Oricine va primi pe unul dintre aceşti copilaşi în numele meu, mă primeşte pe mine; şi oricine mă va primi pe mine, nu mă primeşte pe mine, ci pe cel care m-a trimis pe mine¹⁸.

Nu vă încântă acest mod de a proceda al lui Isus? Îi învaţă doctrina şi, ca să înţeleagă, le dă un exemplu viu. Cheamă un copil, dintre cei care alergau prin acea casă, şi îl strânge la pieptul său. Această tăcere elocventă a Domnului nostru! Deja a spus totul: el îi iubeşte pe cei care se fac precum copiii. Apoi, adaugă că rezultatul acestei simplităţi, a acestei umilinţe a spiritului, este faptul că îi poţi îmbrăţişa pe el şi pe Tatăl care este în ceruri.

Când se apropie momentul patimilor sale, iar Isus vrea să-şi arate în mod plastic regalitatea, intră triumfal în Ierusalim, călare pe un măgăruş! Era scris că Mesia trebuia să fie plin de umilinţă: Spuneţi fiicei Sionului: Iată, împăratul tău vine la tine, blând şi călare pe un măgar, pe un măgăruş, mânzul celei de sub jug¹⁹.

Acum, la Cina cea de Taină, Cristos a pregătit totul pentru a-şi lua rămas-bun de la discipoli, în timp ce ei s-au luat la harţă întrebându-se cine din acest grup de aleşi să fie considerat cel mai mare. Isus s-a sculat de la cină, Şi-a pus deoparte hainele, a luat un ştergar şi s-a încins cu el. Apoi a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins²⁰.

Din nou a predicat cu exemplul, cu faptele. În faţa discipolilor, care se certau din motive legate de mândrie şi de trufie, Isus se înclină şi îndeplineşte cu plăcere funcţia de slujitor. Apoi, când se întoarce la masă, îi întreabă: Înţelegeţi voi ce am făcut eu? Voi mă numiţi „Învăţătorul şi Domnul”, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora²¹. Pe mine mă mişcă această delicateţe a Cristosului nostru. Pentru că nu spune: dacă eu mă ocup de asta, cu cât mai mult ar trebui să faceţi voi. Se aşază la acelaşi nivel, nu constrânge: înfierează cu dragoste lipsa de generozitate a acelor oameni.

La fel ca primilor doisprezece, şi nouă Domnul ne poate spune, şi ne spune continuu: Exemplum dedi vobis²². V-am dat un exemplu de umilinţă. M-am transformat în slujitor, pentru ca voi să ştiţi, cu inima blândă şi umilă, să-i slujiţi pe toţi oamenii.

Duminica in Albis îmi aduce aminte o veche tradiţie pioasă din ţinutul meu. În această zi, în care Liturghia invită la dorirea alimentului spiritual – rationabile, sine dolo lac concupiscite¹, doriţi laptele curat spiritual, fără amestecul niciunei înşelăciuni –, era obiceiul atunci să se ducă sfânta Împărtăşanie bolnavilor – nu era nevoie să fie în stare gravă –, pentru ca aceştia să poată să îndeplinească preceptul pascal.

În unele oraşe mari, fiecare parohie organiza o procesiune euharistică. Îmi amintesc că în anii studenţiei mele era ceva obişnuit să se întâlnească pe bulevardul principal din Zaragoza trei cortegii în care mergeau doar bărbaţi – mii de bărbaţi! – cu făclii mari, aprinse. Oameni robuşti, cu o credinţă mai mare decât acele lumânări care cântăreau multe kilograme.

Când în această noapte m-am trezit de câteva ori, am repetat ca rugăciune jaculatorie, quasi modo geniti infantes²: ca nişte copii nou-născuţi... M-am gândit că această invitaţie a Bisericii ni se potriveşte foarte bine tuturor celor care simţim realitatea filiaţiei divine. Pentru că se cuvine să fim foarte puternici, foarte solizi, cu o hotărâre capabilă să influenţeze mediul în care ne aflăm; şi, cu toate acestea, în faţa lui Dumnezeu, este atât de bine să ne considerăm copiii lui mici!

Suntem fii ai lui Dumnezeu

Quasi modo geniti infantes, rationabile, sine dolo lac concupiscite³: ca şi copiii care abia au venit pe lume, să ţipaţi după laptele pur şi curat al spiritului. Este minunat acest verset din sfântul Petru şi înţeleg foarte bine că, în continuare, Liturghia a adăugat: Exsultate Deo adiutori nostro: iubilate Deo Iacob⁴; Bucuraţi-vă de Dumnezeu, ajutorul nostru; strigaţi Dumnezeului lui Iacob, care este de asemenea Domnul şi Tatăl nostru. Dar mi-ar plăcea ca astăzi, voi şi eu, să medităm nu asupra sfântului sacrament din altar, care smulge din inima noastră cele mai înalte laude pentru Isus; aş vrea ca noi să zăbovim asupra acestei certitudini a filiaţiei divine şi asupra câtorva dintre consecinţele sale, pentru toţi cei care pretind că trăiesc cu strădanie nobilă credinţa lor creştină.

Iată: pentru mama noastră sfânta Maria, niciodată nu vom înceta să fim mici, pentru că ea ne deschide drumul spre împărăţia cerurilor, care va fi dată celor care se fac asemenea copiilor³⁰. De Maica Domnului nu trebuie să ne îndepărtăm niciodată. Cum să o onorăm? Mergând la ea, vorbindu-i, arătându-i duioşia noastră, cântărind în inima noastră scenele din viaţa sa de pe pământ, povestindu-i luptele noastre, succesele şi eşecurile noastre.

Vom descoperi astfel – ca şi cum le-am recita pentru prima oară – semnificaţia rugăciunilor mariane care s-au recitat dintotdeauna în Biserică. Ce sunt Ave Maria şi Angelus dacă nu elogii înflăcărate pentru maternitatea divină? Iar în sfântul Rozariu – această minunată devoţiune, pe care niciodată nu voi obosi să o recomand tuturor creştinilor – ne trec prin minte şi prin inimă misterele comportamentului admirabil al Mariei, care sunt chiar misterele fundamentale ale credinţei.