Lista numerelor

În primii ani ai deceniului 1940, mergeam mult prin Valencia. Nu aveam pe atunci niciun mijloc omenesc şi, cu aceia care – ca şi voi acum – se reuneau cu acest biet preot, ne rugam pe unde puteam, în unele seri pe o plajă solitară. Ca primii prieteni ai Învăţătorului, îţi aminteşti? Scrie sfântul Luca despre faptul că, plecând din Tir cu Paul, pe drumul spre Ierusalim, ne-au însoţit toţi, cu soţiile şi copiii, până afară din cetate. Am îngenuncheat pe mal şi ne-am rugat¹⁹.

Într-o zi, la ultima oră a serii, în timpul unuia dintre acele minunate apusuri de soare, am văzut că s-a apropiat o barcă de ţărm şi au sărit din ea nişte bărbaţi bruneţi, puternici ca stâncile, uzi, cu pieptul gol, atât de arşi de soare încât păreau din bronz. Au început să scoată din apă plasa plină cu peşti strălucitori ca argintul, care era prinsă de barcă. Trăgeau cu multă vigoare, cu picioarele afundate în nisip, cu o forţă remarcabilă. Deodată a venit un copil, şi el foarte brunet, s-a apropiat de frânghie, a prins-o cu mânuţele lui şi a început să tragă cu evidentă stângăcie. Acei pescari grosolani, fără pic de delicateţe, probabil că au simţit o tresărire în inimă şi l-au lăsat pe micuţ să-i ajute; nu l-au alungat, deşi mai mult îi încurca.

M-am gândit la voi şi la mine; la voi, pe care încă nu vă cunoşteam, şi la mine; la acest tras de frânghie în fiecare zi, în atâtea lucruri. Dacă ne prezentăm în faţa lui Dumnezeu, Domnul nostru, ca acest micuţ, convinşi de slăbiciunea noastră, dar dispuşi să-i urmăm planurile, vom atinge mai uşor ţinta: vom trage plasa până la mal, plină de roade, pentru că acolo unde lipsesc forţele noastre ajunge puterea lui Dumnezeu.

Din motive pe care nu e cazul să le amintesc – dar pe care le ştie bine Isus, care prezidează asupra noastră din tabernacol –, viaţa mea m-a condus spre a mă şti în mod special fiu al lui Dumnezeu, şi am savurat bucuria de a mă pune în inima Tatălui meu, pentru a corecta, pentru a mă purifica, pentru a-l sluji, pentru a-i înţelege şi a-i ierta pe toţi, pe baza dragostei sale şi a umilinţei mele.

De aceea, acum vreau să insist asupra necesităţii ca voi şi eu să ne refacem, să ne trezim din acest somn de slăbiciune care atât de uşor ne toropeşte, şi să reîncepem să percepem, într-un mod mai profund şi, în acelaşi timp, mai imediat, condiţia noastră de fii ai lui Dumnezeu.

Exemplul lui Isus, fiecare pas al lui Cristos prin acele locuri din Orient, ne ajută să ne pătrundem de acest adevăr. Dacă noi primim mărturia oamenilor – citim în epistolă –, mărturia lui Dumnezeu este mai mare⁵. Şi, în ce constă mărturia lui Dumnezeu? Din nou vorbeşte sfântul Ioan: Vedeţi câtă dragoste ne-a dăruit Tatăl, încât să ne numim, precum şi suntem, copii ai lui Dumnezeu... Dragii mei, acum suntem copii ai lui Dumnezeu⁶.

De-a lungul anilor, am încercat să mă sprijin fără şovăială pe această realitate plină de bucurie. Rugăciunea mea, în orice împrejurare, a fost aceeaşi, cu tonuri diferite. I-am spus: Doamne, tu m-ai pus aici; Tu mi-ai încredinţat un lucru sau altul, şi eu contez pe tine. Ştiu că eşti Tatăl meu şi am văzut mereu că micuţii sunt absolut siguri de părinţii lor. Experienţa mea de preot mi-a confirmat că această abandonare în mâinile Domnului face sufletele să obţină o puternică, profundă şi senină pietate, care le impulsionează să lucreze tot timpul cu intenţie dreaptă.

Exemplul lui Isus Cristos

Quasi modo geniti infantes... Mi-a dăruit bucurie să răspândesc în toate părţile această mentalitate de copii mici ai lui Dumnezeu, care ne va face să savurăm cuvintele care să regăsesc şi în Liturghie: Orice este născut din Dumnezeu biruie lumea⁷, trece peste dificultăţi, reuşeşte victoria, în această mare bătălie pentru pacea sufletelor şi a societăţii.

Înţelepciunea noastră şi forţa noastră stau tocmai în a avea convingerea micimii noastre, a nimicniciei noastre în ochii Domnului; dar este el cel care ne stimulează să ne mişcăm, în acelaşi timp, cu o încredere plină de siguranţă şi să-l propovăduim pe Isus Cristos, fiul său unic născut, în pofida erorilor noastre şi a mizeriilor noastre personale, mereu cu presupunerea că pe lângă slăbiciune, să nu lipsească lupta cu scopul de a o depăşi.

M-aţi auzit repetând frecvent acel sfat din Sfânta Scriptură: Discite benefacere⁸, pentru că este sigur că trebuie să învăţăm şi să îi învăţăm pe alţii să facă binele. Trebuie să începem de la noi înşine, angajându-ne să descoperim care este binele care trebuie să ne ambiţioneze pe fiecare dintre noi, pe fiecare dintre prietenii noştri, pe fiecare dintre oameni. Nu ştiu vreun drum mai bun pentru a considera măreţia lui Dumnezeu: să învăţăm să slujim, din perspectiva inefabilă şi simplă că el este Tatăl nostru şi noi suntem fiii săi.