Lista numerelor

Din dragoste pentru Dumnezeu, din dragoste pentru suflete şi pentru a corespunde vocaţiei noastre de creştini, trebuie să dăm un exemplu. Pentru a nu scandaliza, pentru a nu provoca nici măcar o urmă de suspiciune că fiii lui Dumnezeu sunt leneşi sau nu folosesc la nimic, pentru a nu fi cauza exemplului rău..., voi trebuie să vă străduiţi să oferiţi prin comportamentul vostru dreapta măsură, talantul bun al unui om responsabil. Atât ţăranul care ară pământul în timp ce îşi înalţă continuu inima la Dumnezeu, cât şi tâmplarul, fierarul, funcţionarul, intelectualul – toţi creştinii –, trebuie să fie modele pentru colegii lor, fără orgoliu, pentru că rămâne foarte clară în sufletele noastre convingerea că doar dacă ne bazăm pe el vom reuşi să obţinem victoria: noi, singuri, nu putem ridica nici un pai de pe pământ²⁵.

De aceea, fiecare, în îndatorirea pe care o are, în locul pe care îl ocupă în societate, trebuie să simtă obligaţia de a face o lucrare a lui Dumnezeu, care să semene în toate părţile pacea şi bucuria Domnului. Creştinul perfect duce mereu cu sine seninătate şi bucurie. Seninătate, pentru că se simte în prezenţa lui Dumnezeu; bucurie, pentru că se vede înconjurat de darurile sale. Un astfel de creştin este într-adevăr un personaj real, un preot sfânt al lui Dumnezeu²⁶.

Ce minunat va fi când Tatăl nostru ne va spune: Bravo, servitor bun şi credincios. Peste puţin ai fost credincios; te voi pune peste mult. Intră în bucuria stăpânului tău³⁴. Plini de speranţă! Acesta este miracolul sufletului contemplativ. Trăim din credinţă, şi din speranţă, şi din dragoste; iar speranţa ne face puternici. Vă amintiţi de sfântul Ioan? Tinerilor, v-am scris: sunteţi tari, iar cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi şi l-aţi învins pe Cel Rău³⁵. Dumnezeu ne îndeamnă, pentru tinereţea eternă a Bisericii şi a omenirii întregi. Puteţi transforma în divin tot ceea ce este omenesc, la fel cum regele Midas transforma în aur tot ce atingea!

Nu uitaţi acest lucru niciodată: după moarte, vă va primi dragostea. Şi în dragostea lui Dumnezeu veţi găsi, pe deasupra, toate iubirile curate pe care le-aţi avut pe pământ. Domnul a dispus să trecem prin această scurtă călătorie a existenţei noastre muncind şi, la fel ca unicul său născut, făcând bine³⁶. Între timp, trebuie să fim alerţi, ascultând acele chemări pe care sfântul Ignaţiu din Antiohia le observa în sufletul său, când se apropia ora martiriului: Vino la Tatăl³⁷, vino la Tatăl tău, care te aşteaptă nerăbdător.

Să-i cerem sfintei Maria, spes nostra, să ne aprindă în năzuinţa sfântă de a locui toţi împreună în casa Tatălui. Nimic nu va putea să ne îngrijoreze, dacă hotărâm să ne ancorăm sufletul în dorinţa adevăratei patrii: Domnul ne va conduce cu harul său şi va împinge barca cu vânt bun spre ţărmuri senine.

Pentru unii, toate acestea sunt, poate, familiare; pentru alţii, noi; pentru toţi, dificile. Dar eu, cât timp voi mai avea suflare, nu voi înceta să predic necesitatea primordială de a fi suflet de rugăciune, mereu! cu orice ocazie şi în circumstanţele cele mai diferite, deoarece Dumnezeu nu ne abandonează niciodată. Nu este creştineşte să ne gândim la prietenia divină exclusiv ca la un mijloc extrem. Ni se poate părea normal să le ignorăm sau să le desconsiderăm pe persoanele pe care le iubim? Evident, nu. Spre cei pe care îi iubim se îndreaptă constant cuvintele, dorinţele, gândurile: este ca o prezenţă continuă. La fel este cu Dumnezeu.

Cu această căutare a Domnului, întreaga noastră zi se transformă într-o unică discuţie intimă şi plină de încredere. Am afirmat şi am scris acest lucru de atâtea ori, o repet încă o dată, pentru că Domnul nostru ne face să vedem – cu exemplul său – că acesta este comportamentul sigur: rugăciune constantă, de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa. Când totul iese cu uşurinţă: Mulţumesc, Doamne! Când vine un moment dificil: Doamne, nu mă părăsi! Şi acest Dumnezeu blând şi umil cu inima²¹, nu va uita rugăciunile noastre, nici nu va rămâne indiferent, pentru că el a spus: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi, şi vi se va deschide²².

Să încercăm, de aceea, să nu pierdem niciodată punctul de vedere supranatural, văzându-l în spatele oricărui eveniment pe Dumnezeu: în faţa a ceea ce este plăcut şi a ceea ce este neplăcut, în faţa consolării... şi a dezolării din cauza morţii unei fiinţe iubite. Mai înainte de toate, discuţia cu Tatăl tău, Dumnezeu, căutându-l pe Domnul în centrul sufletului nostru. Nu este un lucru care poate fi considerat mărunt, neînsemnat: este manifestarea clară a vieţii interioare constante, a autenticului dialog de dragoste. O practică curentă care nu ne va provoca nicio deformare psihologică pentru că – pentru un creştin – trebuie să fie la fel de naturală ca bătaia inimii.

Priviţi cât îşi doreşte Dumnezeu să ne conducă cu paşi minunaţi, divini şi umani, care se traduc printr-o abnegaţie fericită, de bucurie cu durere, de uitare de sine însuşi. Dacă vrea cineva să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă însoţească²⁴. Un sfat pe care l-am auzit toţi. Trebuie să ne hotărâm să îl urmăm cu adevărat: pentru ca Domnul să se poată sluji de noi pentru ca, în mijlocul tuturor răscrucilor lumii – noi fiind plini de Dumnezeu –, să fim sare, drojdie, lumină. Tu, în Dumnezeu, pentru a lumina, a da savoare, a creşte, a fermenta.

Dar să nu uităm că nu creăm noi înşine această lumină: doar o reflectăm. Nu suntem noi cei care salvăm sufletele, impulsionându-le să facă binele: suntem doar un instrument, mai mult sau mai puţin potrivit, pentru proiectele salvatoare ale lui Dumnezeu. Dacă vreodată am gândi că binele pe care îl facem este opera noastră, s-ar întoarce mândria, mai înrădăcinată; sarea şi-ar pierde savoarea, drojdia s-ar strica, lumina s-ar transforma în tenebre.

Poate acum vreunul dintre voi se gândeşte că o zi obişnuită, agitaţia normală a vieţii de zi cu zi nu sunt prea potrivite pentru a ne menţine inima îndreptată spre o creatură atât de pură ca Maica Domnului. Eu v-aş invita să reflectaţi puţin. Ce căutăm mereu, chiar şi fără nicio intenţie specială, în tot ceea ce facem? Când ne conduce dragostea pentru Dumnezeu şi lucrăm cu rectitudine de intenţie, căutăm ceea ce este bun, curat, ceea ce aduce pace în conştiinţă şi fericire în suflet. Nu facem greşeli? Ba da; dar tocmai recunoaşterea acestor greşeli înseamnă să descoperim cu mai mare claritate că ţinta noastră este aceasta: o fericire nu trecătoare, ci profundă, senină, omenească şi supranaturală.

Există o creatură care a atins pe acest pământ această fericire, pentru că este opera măiastră a lui Dumnezeu: Mama noastră preasfântă, Maria. Ea trăieşte şi ne apără; este lângă Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, în trup şi suflet. Este aceeaşi care a născut în Palestina, care s-a încredinţat Domnului de copilă, care a primit buna vestire de la arhanghelul Gabriel, care l-a adus pe lume pe Mântuitorul nostru, care a stat lângă el la picioarele crucii.

În ea capătă realitate toate idealurile; dar nu trebuie să tragem concluzia că desăvârşirea şi măreţia sa o fac inaccesibilă şi distantă. Este cea plină de har, suma tuturor perfecţiunilor: şi este mamă. Cu puterea sa în faţa lui Dumnezeu, ne va obţine ceea ce cerem; ca mamă vrea să ne acorde ceea ce cerem. Şi tot ca mamă înţelege slăbiciunile noastre, alină, iartă, uşurează drumul, are mereu pregătit remediul, chiar şi atunci când pare că nu se mai poate face nimic.

Ascetică? Mistică? Nu mă interesează. Orice ar fi, mistică sau ascetică, ce contează? Este un dar al lui Dumnezeu. Dacă tu încerci să meditezi, Domnul nu te va lipsi de ajutorul său. Credinţă şi fapte de credinţă: fapte, pentru că Domnul – ai constatat acest lucru de la început, şi l-am subliniat la momentul potrivit – este în fiecare zi mai exigent. Aceasta este deja contemplaţie şi este uniune; aceasta trebuie să fie viaţa multor creştini, fiecare mergând înainte pe propria sa cale spirituală – sunt infinite –, în mijlocul grijilor lumii, chiar dacă nici măcar nu şi-au dat seama.

O rugăciune şi un comportament care nu ne îndepărtează de activităţile noastre obişnuite, care în mijlocul acestei strădanii nobile pământeşti ne conduc la Domnul. Ridicând toate aceste corvezi spre Dumnezeu, creatura spiritualizează lumea. Am vorbit de atâtea ori despre mitul regelui Midas, care transforma în aur tot ce atingea! În aur de merite supranaturale putem transforma tot ceea ce atingem, în pofida erorilor noastre personale.