Lista numerelor

Isus s-a dăruit pe Sine însuşi, a pătimit din dragoste. Şi tu, discipol al lui Cristos; fiu preferat al lui Dumnezeu; tu, care ai fost răscumpărat cu preţul crucii; tu de asemenea trebuie să fii dispus să te negi pe tine însuţi. De aceea, oricare ar fi circumstanţele concrete în care ne aflăm, nici tu, nici eu nu putem avea o comportare egoistă, îmburghezită, comodă, împrăştiată..., – iartă-mi sinceritatea – prostească! Dacă urmăreşti stima oamenilor şi îţi doreşti să fii stimat şi apreciat, şi nu cauţi altceva decât o viaţă plăcută, te-ai abătut de la drum... În oraşul sfinţilor, sunt lăsaţi să intre şi să se odihnească şi să domnească cu regele pentru eternitate doar cei care merg pe calea aspră, îngustă şi strâmtă a necazurilor⁸.

Trebuie să te hotărăşti voluntar să te încarci cu crucea. Dacă nu, vei spune din gură că îl imiţi pe Cristos, dar faptele tale vor dezminţi acest lucru; aşa nu vei reuşi să îl cunoşti în intimitate pe Învăţător, nici nu îl vei iubi cu adevărat. Este imperios necesar ca noi, creştinii, să ne convingem bine de această realitate: nu mergem lângă Domnul când nu ştim să ne privăm spontan de atâtea lucruri pe care le cer capriciul, vanitatea, huzurul, interesul... Nu trebuie să treacă nicio zi fără să o fi condimentat cu harul şi sarea mortificării. Şi alungă această idee că eşti, atunci, redus la o fiinţă nefericită. Sărmană fericire va fi a ta, dacă nu înveţi să te învingi pe tine însuţi, dacă te laşi strivit şi dominat de pasiunile şi de veleităţile tale, în loc să-ţi iei crucea cu vitejie.

Amintesc acum – cu siguranţă unii dintre voi au auzit deja acest comentariu al meu la alte meditaţii – acel vis al unui scriitor din secolul de aur castilian. În faţa lui se deschid două drumuri. Unul este larg, pentru căruţe, uşor, cu multe hanuri, magazine şi alte locuri de distracţie şi de odihnă. Pe acolo mergeau oameni călare sau în trăsuri, cu muzică şi râsete – hohote nebune –; se vede o mulţime îmbătată de o desfătare aparentă, efemeră, pentru că acest drum se sfârşeşte într-un abis fără fund. Este calea amatorilor de plăceri lumeşti, a veşnicilor trândavi; afişează o bucurie pe care, în realitate, nu o au; caută cu nesaţ toate comodităţile şi plăcerile...; îi îngrozesc durerea, renunţarea, sacrificiul. Nu vor să ştie nimic despre crucea lui Cristos, cred că este o nebunie. Dar ei sunt cei nebuni: sclavi ai invidiei, ai lăcomiei, ai senzualităţii, sfârşesc rău şi târziu îşi dau seama că şi-au vândut, pentru o bagatelă searbădă, fericirea pământească şi veşnică. Ne avertizează Domnul: Cine caută să-şi scape viaţa, o va pierde, iar cine îşi părăseşte viaţa pentru mine o va afla. Ce-i foloseşte oare omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul⁹?.

Într-o direcţie diferită se îndreaptă, în acest vis, altă cărare: atât de strâmtă şi de abruptă încât nu se poate parcurge călare. Toţi cei care intră pe această cărare merg pe propriile picioare, cu chip senin, călcând peste mărăcini şi ocolind stânci. În unele locuri, îşi sfâşie hainele şi chiar carnea. Dar la sfârşit, îi aşteaptă un liman, fericirea veşnică, cerul. Acest drum al sufletelor sfinte, care se umilesc, care, din dragoste pentru Isus Cristos, se sacrifică generos pentru ceilalţi; calea celor care nu se tem să urce, purtând cu dragoste crucea, oricât de grea ar fi, pentru că ştiu că, dacă greutatea îi doboară, vor putea să se ridice şi să continue ascensiunea: Cristos este puterea acestor drumeţi.

Ce contează că ne împiedicăm, dacă în durerea căderii găsim energia care ne ridică din nou şi ne impulsionează să mergem mai departe cu reînnoit avânt? Să nu uitaţi că sfânt nu este cel care nu cade, ci cel care se ridică mereu, cu umilinţă şi cu sfântă încăpăţânare. Dacă în cartea Înţelepciunii se spune că dreptul cade de şapte ori pe zi¹⁰, tu şi eu – biete creaturi – nu trebuie să ne mirăm, nici să ne descurajăm în faţa propriilor mizerii personale, în faţa şovăielilor noastre, pentru că vom continua să mergem înainte, dacă ne căutăm forţa în acela care ne-a promis: Veniţi la mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, iar eu vă voi uşura¹¹. Mulţumesc, Doamne, quia tu es, Deus, fortitudo mea¹², pentru că ai fost mereu tu, şi doar tu, Dumnezeul meu, puterea mea, refugiul meu, sprijinul meu.

Dacă vrei cu adevărat să progresezi în viaţa ta interioară, fii umil. Caută constant, cu încredere, ajutorul Domnului şi al Maicii sale binecuvântate, care este şi mama ta. Cu seninătate, liniştit, oricât de mult doare rana încă necicatrizată de la ultima ta căzătură, îmbrăţişează din nou crucea şi spune: Doamne, cu ajutorul tău, voi lupta ca să nu mă opresc, voi răspunde cu fidelitate la invitaţiile tale, fără teamă de pantele abrupte, nici de aparenta monotonie a muncii obişnuite, nici de ciulinii şi de pietrişul drumului. Îmi ajunge că mă asistă milostivirea ta şi că la sfârşit voi găsi fericirea eternă, bucuria şi dragostea în vecii vecilor.

Apoi, în timpul aceluiaşi vis, acel scriitor a descoperit o a treia cale: strâmtă, plină de asperităţi şi de pante dure, ca şi a doua. Pe acolo mergeau unii, trecând prin mii de cazne, cu o atitudine solemnă şi maiestuoasă. Cu toate acestea, sfârşeau în acelaşi hău oribil spre care ducea prima cale. Este drumul pe care o iau ipocriţii, cei cărora le lipseşte rectitudinea intenţiei, cei care sunt mânaţi de un fals zel, cei care pervertesc lucrările divine amestecându-le cu egoisme temporale. Este o neghiobie să începi o lucrare dificilă cu scopul de a fi admirat; să respecţi poruncile Domnului cu un efort susţinut, dar să aspiri la o recompensă pământească. Cel care, prin exercitarea virtuţilor, pretinde beneficii omeneşti, este ca acela care vinde un obiect preţios pe mai nimic: ar putea să câştige cerul şi, în schimb, se mulţumeşte cu o preamărire efemeră... De aceea se spune că speranţele ipocriţilor sunt ca pânza de păianjen: atâta efort pentru a o ţese, iar la sfârşit o ia dintr-o suflare vântul morţii¹³.