Lista numerelor

De la prima oră

Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar care a ieşit dis-de-dimineaţă să-şi tocmească lucrători la vie⁷. Ştiţi deja povestea: acel bărbat se întoarce în diferite momente în piaţă ca să angajeze lucrători: unii au fost chemaţi să înceapă în zori; alţii, aproape de căderea nopţii.

Toţi primesc un dinar: Salariul pe care ţi l-a promis, adică chipul şi asemănarea mea. Pe dinar este ştanţată imaginea regelui⁸. Aceasta este milostivirea lui Dumnezeu, care îl cheamă pe fiecare în funcţie de circumstanţele sale personale, pentru că vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi⁹. Dar noi ne-am născut creştini, am fost educaţi în credinţă, am primit, foarte clar, chemarea Domnului. Aceasta este realitatea. Atunci, când vă simţiţi chemaţi să răspundeţi, chiar dacă în ultimul moment, puteţi să rămâneţi în piaţa publică, stând la soare, ca mulţi dintre acei muncitori, pentru că aveau prea mult timp?

Nu trebuie să ne prisosească timpul, nicio secundă: şi nu exagerez. E de lucru; lumea este mare şi sunt milioane de suflete care încă nu au auzit clar doctrina lui Cristos. Mă adresez fiecăruia dintre voi. Dacă îţi prisoseşte timpul, gândeşte-te bine: este foarte posibil că trăieşti lâncezeală spirituală; sau că, vorbind din perspectivă supranaturală, eşti un paralitic. Nu te mişti, stai pe loc, steril, fără să faci tot binele pe care ar trebui să îl transmiţi celor care se află alături de tine, în mediul tău, la munca ta, în familia ta.

Odihniţi-vă în filiaţia divină. Dumnezeu este un tată plin de tandreţe, de dragoste infinită. Spune-i Tată de multe ori pe zi şi spune-i – între patru ochi, în inima ta – că îl iubeşti, că îl adori, că simţi orgoliul şi forţa de a fi fiu al său. Toate acestea alcătuiesc un autentic program de viaţă interioară, pe care trebuie să o canalizezi prin intermediul relaţiilor tale de pietate cu Dumnezeu – puţine, dar constante, insist –, care îţi vor permite să dobândeşti sentimentele şi comportamentul unui fiu bun.

Trebuie să te previn şi împotriva pericolului rutinei – adevărat mormânt al pietăţii –, care se arată frecvent mascată cu ambiţii de a realiza, de a întreprinde gesturi importante, în timp ce se neglijează cu comoditate îndatoririle cotidiene obligatorii, Când percepi insinuarea acestei stări, aşază-te cu sinceritate în faţa Domnului: gândeşte-te dacă nu te-ai plictisit să lupţi mereu cu aceleaşi lucruri, pentru că nu l-ai căutat pe Dumnezeu; uită-te dacă a scăzut – din lipsă de generozitate, de spirit de sacrificiu – perseverenţa fidelă în muncă. Atunci, normele tale de pietate, micile mortificări, activitatea apostolică fără roade imediate, apar ca îngrozitor de sterile. Suntem goi, şi poate începem să visăm la noi planuri, pentru a amuţi vocea Tatălui nostru din ceruri, care cere o totală loialitate. Şi cu un coşmar de mărire în suflet, aruncăm în uitare realitatea cea mai sigură, drumul care, fără îndoială, ne conduce spre sfinţenie: semnal clar că am pierdut punctul de vedere supranatural; convingerea că suntem copii mici; siguranţa că Tatăl nostru va face în noi minuni, dacă reîncepem cu umilinţă.

Lângă bazinul din Siloe

Aş vrea să fie Isus cel care să ne vorbească despre credinţă, care să ne dea lecţii de credinţă. De aceea, vom deschide Noul Testament, şi vom trăi cu el câteva episoade din viaţa lui. Pentru că nu a neglijat niciodată să îi înveţe pe discipoli, puţin câte puţin, să se dăruiască cu încredere în îndeplinirea voinţei Tatălui. Îi îndoctrinează cu cuvinte şi cu fapte.

Să citim capitolul al nouălea după sfântul Ioan. În trecere, Isus văzu un orb din naştere. Discipolii lui îl întrebară: Rabi, cine a păcătuit, el sau părinţii lui, de s-a născut orb⁶?. Aceşti oameni, în pofida faptului că erau atât de aproape de Cristos, gândeau rău despre acel biet orb. Ca să nu vă mire dacă, în cursul vieţii, când slujiţi Biserica, întâlniţi discipoli ai Domnului care se comportă în mod similar cu voi sau cu alţii. Să nu vă pese şi, la fel ca orbul, să nu faceţi caz: abandonaţi-vă cu adevărat în mâinile lui Cristos; el nu atacă, iartă; nu condamnă, iartă; nu se uită cu dispreţ la infirmitate, ci aplică remediul cu sârguinţă.

Domnul nostru scuipă pe pământ, făcu un amestec de pământ cu saliva, îi puse amestecul pe ochi şi-i zise: Du-te şi te spală la bazinul din Siloe, ceea ce se traduce „trimisul”. El se duse atunci şi se spălă şi se întoarse văzând⁷.

Se apropie de smochin: se apropie de tine şi se apropie de mine. Isus, înfometat şi însetat de suflete. De pe cruce a strigat: Sitio³⁰!; Mi-e sete. Sete de noi, de dragostea noastră, de sufletele noastre şi de toate sufletele pe care trebuie să le ducem până la el, pe drumul crucii, care este drumul nemuririi şi al gloriei cerului.

A ajuns la smochin, dar nu găsi pe el nimic, decât frunze³¹. Acest lucru este lamentabil. Se întâmplă aşa în viaţa noastră? Se întâmplă ca, din păcate, să ne lipsească credinţa, vibraţia umilinţei, să nu apară sacrificii, nici lucrări? Să existe doar faţada creştină, dar să lipsească efectul? Este groaznic. Pentru că Isus porunceşte: Nicicând să nu mai dai rod! Iar smochinul s-a uscat imediat³². Ne îndurerează acest pasaj din Sfânta Scriptură, în acelaşi timp ne şi încurajează să aprindem de credinţa, să trăim conform credinţei, pentru ca Isus Cristos să primească mereu câştig de la noi.

Să nu ne păcălim: Domnul nostru nu depinde niciodată de construcţiile noastre umane; proiectele cele mai ambiţioase sunt, pentru el, joc de copii. El vrea suflete, vrea dragoste; vrea ca toţi să meargă, pentru eternitate, să se bucure de împărăţia sa. Trebuie să lucrăm mult pe pământ; şi trebuie să lucrăm bine, pentru ca această îndatorire obişnuită este cea pe care trebuie să o sfinţim. Dar să nu uităm niciodată să o facem pentru Dumnezeu. Dacă o facem pentru noi înşine, din orgoliu, am produce doar frunziş: nici Dumnezeu, nici oamenii nu ar găsi, într-un arbore cu o coroană atât de bogată, vreun pic de dulceaţă.

Speranţele pământeşti şi speranţa creştină

Cu monotonă cadenţă iese de pe buzele multora o zicală, deja atât de uzat, potrivit căreia speranţa moare ultima; ca şi cum speranţa ar fi un motiv pentru a continua să hoinărim fără complicaţii, fără tulburări de conştiinţă; sau ca şi cum ar fi un mijloc care ne permite să amânăm sine die oportuna rectificare a comportamentului, lupta pentru a atinge obiective nobile şi, mai presus de toate, obiectivul suprem de a ne uni cu Dumnezeu.

Aş spune că acesta este calea de a confunda speranţa cu comoditatea. În fond, nu există dorinţa de a obţine un adevărat bine, nici spiritual, nici material, legitim; pretenţia cea mai înaltă a unora se reduce la a se eschiva de ceea ce ar putea altera liniştea – aparentă – a unei existenţe mediocre. Cu un suflet timid, speriat, leneş, creatura se umple de egoisme subtile şi se mulţumeşte ca zilele, anii, să treacă sine spe nec metu, fără aspiraţii care cer eforturi, fără agitaţia luptei: ceea ce contează este să se evite riscul unei dezaprobări şi al lacrimilor. Ce departe suntem de a obţine un lucru, dacă am pierdut dorinţa de a-l poseda, de teama exigenţelor pe care le-ar presupune cucerirea lui!

Nu lipseşte nici atitudinea superficială a acelora care – inclusiv cu aparenţe de cultură afectată sau de ştiinţă – compun cu speranţa o poezie facilă. Incapabili să se confrunte sincer cu intimitatea lor şi să se hotărască pentru bine, limitează speranţa la o iluzie, la un vis utopic, la o simplă consolare în faţa problemelor unei vieţi grele. Speranţa – falsa speranţă! – se transformă pentru aceştia într-un capriciu frivol, care nu duce la nimic.

Acolo unde ne aflăm, ne îndeamnă Dumnezeu: veghează! Să hrănim în conştiinţele noastre, în faţa acestei cereri a lui Dumnezeu, dorinţele pline de speranţe de sfinţenie, cu lucrări: Dă-mi, fiule, mie inima ta¹², ne sugerează. Încetează să construieşti castele cu imaginaţia, hotărăşte-te să-ţi deschizi inima lui Dumnezeu, pentru că doar în Domnul vei găsi fundamentul real pentru speranţa ta şi pentru a le face bine celorlalţi. Când nu lupţi cu tine însuţi, când nu respingi categoric inamicii care sunt în citadela interioară – orgoliul, invidia, concupiscenţa cărnii şi a ochilor, autosuficienţa, aviditatea nebunească pentru libertinaj –, când nu există această luptă interioară, cele mai nobile idealuri se veştejesc ca floarea ierbii. Soarele se înalţă cu arşiţa şi usucă iarba, iar floarea ei cade şi înfăţişarea ei arătoasă piere¹³. Apoi, în cea mai mică fisură se vor revărsa dezamăgirea şi tristeţea, ca o plantă dăunătoare şi invazivă.

Isus nu se mulţumeşte cu un consimţământ şovăitor. Pretinde, are dreptul să mergem pe acest drum cu integritate, fără concesii în faţa dificultăţilor. Cere paşi fermi, concreţi; pentru că, de obicei, hotărârile generale nu slujesc la prea mult. Aceste hotărâri atât de puţin conturate mi se par iluzii amăgitoare, care încearcă să reducă la tăcere chemările divine pe care le percepe inima; focuri de paie, care nu ard, nici nu dau căldură, şi care dispar cu aceeaşi rapiditate cu care au izbucnit.

De aceea, mă voi convinge că intenţiile tale de a atinge ţinta sunt sincere, dacă te văd mergând cu hotărâre. Fă binele, revizuind atitudinea ta obişnuită în faţa ocupaţiei din fiecare clipă; practică dreptatea, chiar în mediile pe care le frecventezi, deşi eşti doborât de oboseală; alimentează fericirea celor care te înconjoară, slujindu-i pe ceilalţi cu bucurie la locul tău de muncă, cu strădania de a lucra cu cea mai mare perfecţiune posibilă, cu înţelegerea ta, cu surâsul tău, cu atitudinea ta creştină. Şi totul, pentru Dumnezeu, cu gândul la gloria sa, cu privirea în sus, aspirând la patria definitivă, pentru că doar acest scop merită.