Lista numerelor

Faţă de actualitatea socio-politică din ţara noastră şi din toate celelalte ţări, faţă de război, de injustiţie sau de opresiune, ce responsabilitate atribuiţi Universităţii în calitate de corporaţie, deci profesorilor, studenţilor? Poate oare Universitatea să admită în incinta sa desfăşurarea unor activităţi politice ale studenţilor şi profesorilor?

Înainte de orice, vreau să spun că în această întrevedere îmi exprim părerea mea, adică aceea a unei persoane care, de la şaisprezece ani – acum am şaizeci şi cinci –, nu a pierdut legătura cu Universitatea. Îmi expun modul personal de a vedea această problemă şi nu pe acela al Opus Dei care, în toate lucrurile lumeşti ori care pot fi discutate, nu vrea şi nici nu poate să aibă vreo opţiune – căci fiecare membru al Lucrării are şi îşi exprimă liber propria părere personală, adică părerea celui care îşi asumă personal responsabilitatea -, întrucât ţelul Opus Dei este exclusiv spiritual.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, mi se pare că ar trebui, în primul rând, să ne punem de acord în legătură cu ce anume înseamnă politica. Dacă prin politică se înţelege să te angrenezi şi să munceşti în favoarea păcii, a dreptăţii sociale, a libertăţii tuturora, în acest caz toţi cei din Universitate şi Universitatea în calitate de corporaţie, au obligaţia de să-şi asume aceste idealuri şi să-şi intensifice preocuparea de a rezolva marile probleme ale vieţii oamenilor.

Dacă prin politică se înţelege însă rezolvarea concretă a unei anumite probleme, împreună cu alte soluţii posibile şi corecte, în concurenţă cu cele ce susţin contrariul, cred că Universitatea nu este forul care trebuie să decidă în această privinţă.

Universitatea este locul pentru a se pregăti în vederea rezolvării acestor probleme; este casa comună, locul de studiu şi de cultivare a prieteniei; locul unde trebuie să convieţuiască paşnic persoane de diverse tendinţe care, în orice moment, sunt expresii ale pluralismului autentic ce există în societate.

Dacă circumstanţele politice ale unei ţări creează o astfel de situaţie încât un profesor sau un student să considere în mod sincer că este de preferat politizarea Universităţii, din lipsa mijloacelor licite pentru a evita răul general al naţiunii, ar putea s-o facă, folosindu-şi libertatea?

Dacă într-o ţară n-ar exista o minimă libertate politică, poate că s-ar produce o denaturare a Universităţii care, încetând să mai fie casa comună, ar deveni un câmp de bătălie pentru facţiunile rivale.

Cu toate acestea, cred că ar fi de preferat ca aceşti ani să fie dedicaţi pregătirii temeinice, formării unei mentalităţi sociale, pentru ca aceia care apoi vor conduce – şi care acum studiază – să nu capete această aversiune faţă de libertatea personală, ceea ce este, cu adevărat, ceva patologic. Dacă Universitatea devine aula unde se dezbat şi se decid probleme politice concrete, este uşor să se piardă seninătatea academică şi studenţii să se formeze într-un spirit de partidism; în acest fel, Universitatea şi ţara vor suferi veşnic de răul cronic al totalitarismului, de orice culoare ar fi.

Să fie clar că, susţinând că Universitatea nu este locul pentru politică, nu exclud, ci chiar doresc, un făgaş normal, pentru toţi cetăţenii. Cu toate că opinia mea în această privinţă este foarte concretă, nu vreau să mai adaug nimic, fiindcă misiunea mea nu este politică, ci sacerdotală. Ceea ce vă spun este ceva ce îmi revine să fac, pentru că mă consider profesor şi tot ce se referă al Universitate mă pasionează. Nu fac, nici nu vreau şi nici nu pot să fac politică; dar mentalitatea mea de jurist şi de teolog – credinţa mea de asemenea – mă determină să fiu întotdeauna de partea libertăţii legitime a tuturor oamenilor.

Nimeni nu poate pretinde să impună în chestiuni lumeşti dogme, deoarece acestea nu există. În faţa unei probleme concrete, oricare ar fi, soluţia este s-o cercetezi temeinic şi apoi să acţionezi cu mâna pe inimă, cu libertate personală şi responsabilitate de asemenea personală.

Care sunt, în opinia dumneavoastră, funcţiile ce le revin asociaţiilor sau sindicatelor studenţeşti? Cum trebuie să fie privite relaţiile lor cu autorităţile academice?

Îmi cereţi o judecată asupra unei probleme foarte ample. Prin urmare nu mă voi opri la detalii, ci voi expune numai câteva idei generale. Cred că asociaţiile studenţeşti trebuie să intervină în activităţile specific universitare. Trebuie să existe nişte reprezentanţi – aleşi în mod liber de colegii lor – care să fie în legătură cu autorităţile academice, conştienţi că este necesar să lucreze la unison, având o sarcină comună: iată altă ocazie potrivită de a face cu adevărat o faptă bună.

Este nevoie de un statut care să reglementeze modul în care această sarcină se realizează eficient, corect şi raţional: subiectele trebuie să fie bine gândite, bine tratate; dacă soluţiile propuse sunt cercetate în profunzime, născute din dorinţa de a construi şi nu din aceea de a stârni păreri contradictorii, atunci capătă o autoritate internă care le face să se impună singure.

Pentru toate acestea este nevoie ca reprezentanţii asociaţiilor să dispună de o formare temeinică, să respecte în primul rând libertatea celorlalţi, dar şi propria libertate, cu responsabilitatea corespunzătoare; să nu dorească să iasă în evidenţă şi nici să-şi atribuie calităţi pe care nu le au, ci să urmărească binele Universităţii, adică binele colegilor lor. Iar cei care aleg trebuie să-şi desemneze reprezentanţii pe baza acestor calităţi şi nu a unor raţiuni străine de eficienţa Universităţii lor. Numai astfel Alma Mater va fi un cămin al păcii, o oază de preocupări senine şi generoase, care să înlesnească studiul şi formarea tuturor.

În ce sens înţelegeţi libertatea învăţământului şi în ce condiţii o consideraţi necesară? În acest sens, ce atribuţii trebuie să fie rezervate Statului în materie de învăţământ superior? Consideraţi că autonomia este un principiu fundamental pentru organizarea Universităţii? Aţi putea să ne schiţaţi liniile directoare pe care trebuie să se bazeze sistemul autonom?

Libertatea învăţământului este doar un aspect al libertăţii în general. Consider că libertatea personală este necesară tuturor şi în toate privinţele permise din punct de vedere moral. Susţin, prin urmare, libertatea învăţământului, la toate nivelurile şi pentru toate persoanele. Cu alte cuvinte, orice persoană sau asociaţie abilitată trebuie să aibă posibilitatea de a întemeia centre de învăţământ în egalitate de condiţii şi fără obstacole inutile.

Funcţia Statului depinde de situaţia socială: este diferită în Germania sau în Anglia, în Japonia sau în Statele Unite, pentru a menţiona ţări cu structuri educaţionale foarte diferite. Statul are funcţii evidente de promovare, de control, de supraveghere. Şi aceasta impune egalitate de şanse intre iniţiativa particulară şi ceea a Statului: a supraveghea nu înseamnă a pune piedici, nici a interzice sau limita libertatea.

De aceea consider necesară autonomia învăţământului: autonomie este un alt mod de a numi libertatea învăţământului. Universitatea, în calitate de corporaţie, trebuie să aibă independenţa unui organ într-un corp viu: libertate, în cadrul misiunii sale specifice în slujba binelui obştesc.

În vederea realizării efective a acestei autonomii, câteva cerinţe ar putea fi: libertatea de alegere a corpului docent şi a celui administrativ; libertatea de a stabili planurile de studiu; posibilitatea de a-şi forma patrimoniul şi a-l gestiona. Într-un cuvânt, toate condiţiile necesare pentru ca universitatea să se bucure de viaţă proprie. Având această viaţă proprie, ea va şti să şi-o închine binelui întregii societăţi.

Se constată, în opinia studenţilor, o critică tot mai susţinută la adresa caracterului viager al catedrei universitare. Vi se pare corect acest curent de opinie?

Da. Chiar recunoscând înaltul nivel ştiinţific şi uman al corpului profesoral spaniol, prefer sistemul liberei contractări. Cred că libera contractare nu aduce profesorului prejudicii economice şi constituie un stimulent pentru ca profesorul titular să nu înceteze niciodată să cerceteze şi să progreseze în specialitatea sa. În plus, evită extinderea catedrelor ca nişte feude şi nu ca un loc din care te pui în slujba semenilor.

Nu exclud faptul că sistemul de catedre pe viaţă poate da rezultate bune în vreo ţară şi nici că, datorită acestui sistem, există cazuri de profesori foarte competenţi, care aduc de la catedră adevărate beneficii universitare. Dar consider că sistemul liberei contractări facilitează creşterea numărului acestor cazuri, până la atingerea idealului de a ajunge să fie practic toate.

Nu credeţi că – după Conciliul Vatican II – au devenit învechite conceptele de „școli ale Bisericii”, „școli catolice”, „Universităţi ale Bisericii” etc.? Nu vi se pare că asemenea concepte compromit pe nedrept Biserica sau par a fi privilegii?

Nu, nu mi se pare, dacă prin școli ale Bisericii, școli catolice etc. se înţelege rezultatul dreptului pe care îl au Biserica şi Ordinele şi Congregaţiile Religioase de a crea centre de învăţământ. A crea o școală sau o universitate nu este un privilegiu, ci o sarcină grea, dacă se urmăreşte să fie un centru pentru toţi, nu doar pentru cei care dispun de mijloacele băneşti.

Conciliul nu a dorit să declare ca fiind depăşite instituţiile didactice confesionale; a vrut numai să arate că există altă formă – chiar mai necesară şi universală, experimentată de ani de zile de către membrii Opus Dei – de prezenţă creştină în învăţământ: libera iniţiativă a cetăţenilor catolici care au ca profesie activităţi educative, în cadrul şi în afara centrelor promovate de Stat. Este încă o dovadă a faptului că Biserica, în timpurile noastre, conştientizează pe deplin rodnicia apostolatului laicilor.

Trebuie să mărturisesc, pe de altă parte, că nu-mi sunt pe plac expresiile şcoală catolică sau școli ale Bisericii etc., deşi îi respect pe cei care au păreri contrarii. Prefer ca realităţile să se distingă prin rezultatele lor, nu prin numele lor. O școală va fi efectiv creştină atunci când, fiind ca şi celelalte şi străduindu-se să le depăşească, realizează o muncă de formare completă - de asemenea creştină -, cu respectarea libertăţii personale şi promovarea urgentă a justiţiei sociale. Dacă acţionează într-adevăr astfel, numele contează mai puţin. Personal, repet, prefer să evit aceste adjective.

În mai, la o întâlnire pe care aţi avut-o cu studenţii de la Universitatea din Navarra, aţi promis o carte pe teme studenţeşti şi universitare. Ne-aţi putea spune când va apărea?

Să îngăduiţi unui bătrân de peste şaizeci de ani această mică vanitate: sper ca această carte să apară şi să poată fi de folos profesorilor şi studenţilor. Voi pune în ea toată dragostea pe care o nutresc pentru Universitate, o dragoste pe care n-am pierdut-o niciodată, de când i-am călcat pentru prima oară pragul, în urmă cu... mulţi, mulţi ani!

Se poate să mai întârzie puţin, dar va apărea. Am promis, cu alt prilej, studenţilor din Navarra, o statuie a Maicii Domnului pentru a fi pusă în mijlocul campusului şi, de acolo, să binecuvânteze dragostea curată, sănătoasă, a voastră, a tinerilor. Statuia a întârziat puţin, dar până la urmă a sosit: Sfânta Fecioară, Maica Iubirii Frumoase, binecuvântată special pentru voi de Sfântul Părinte.

Despre carte trebuie să vă previn: nu vă aşteptaţi să placă tuturor. Îmi voi expune în ea opiniile, care sper să fie respectate de cei care gândesc altfel, aşa cum eu respect toate părerile diferite de ale mele, tot aşa precum îi respect pe cei care au o inimă generoasă, chiar dacă nu împărtăşesc cu mine credinţa lui Cristos. Vă povestesc ceva ce mi s-a întâmplat de multe ori, ultima oară aici, în Pamplona. S-a apropiat de mine un student care voia să mă salute.

- Monseniore, eu nu sunt creştin, mi-a spus, sunt mahomedan.

- Eşti fiul Domnului ca şi mine, i-am răspuns.

Şi l-am îmbrăţişat din tot sufletul.

În încheiere, aţi avea un mesaj pentru noi, cei care lucrăm în presa universitară?

Jurnalismul este ceva extraordinar, jurnalismul universitar de asemenea. Puteţi aduce o contribuţie importantă promovând printre colegii voştri dragostea pentru idealurile nobile, dorinţa fierbinte de a depăşi egoismul personal, sensibilitatea faţă de sarcinile colective, fraternitatea. Iar acum nu pot să nu vă mai invit, încă o dată, să iubiţi adevărul.

Nu vă ascund că detest senzaţionalismul unor jurnalişti care spun adevărul pe jumătate. A informa nu înseamnă a te opri la jumătatea drumului dintre adevăr şi minciună. Asta nu se poate numi informare, şi nu este nici moral. Nu pot fi numiţi jurnalişti cei care amestecă, printre puţine adevăruri, multe erori şi chiar calomnii premeditate: nu se pot numi jurnalişti fiindcă nu sunt altceva decât angrenajul – mai mult sau mai puţin uns – al oricărei organizaţii ce propagă informaţii false, ştiind că vor fi repetate până la refuz fără rea intenţie, din ignoranţa şi prostia multora. Trebuie să vă mărturisesc că, în ce mă priveşte, aceşti falşi jurnalişti sunt în câştig: fiindcă nu există zi în care să nu mă rog plin de afecţiune pentru ei, implorându-l pe Domnul să le limpezească tuturor conştiinţa.

Vă rog aşadar să răspândiţi dragostea pentru jurnalismul de calitate, care nu se mulţumeşte cu zvonurile neîntemeiate, cu acel se zice inventat de minţi înfierbântate. Informaţi cu fapte, cu rezultate, fără să judecaţi intenţiile, păstrând justificata diversitate de opinii pe un plan obiectiv, fără a vă coborî la atacul personal. Este greu să existe o adevărată convieţuire acolo unde lipseşte informaţia autentică; iar informaţia autentică este aceea a jurnalistului care nu se teme de adevăr şi nu se lasă manipulat, pentru a obţine o avansare, un prestigiu înşelător sau avantaje economice.