Lista numerelor

Tocmai aţi ascultat lectura solemnă a celor două texte din Sfânta Scriptură, care fac parte din Sfânta liturghie a celei de a XXI-a duminici după Rusalii. Faptul că aţi auzit Cuvântul Domnului vă introduce în atmosfera în care vor să fie cuprinse cuvintele pe care vi le adresez acum: cuvinte de preot, rostite în faţa unei mari familii de copii ai Domnului în Sfânta lui Biserică. Aşadar, cuvinte care doresc să fie supranaturale, să propovăduiască măreţia lui Dumnezeu şi a milostivirii sale faţă de oameni: cuvinte care să vă pregătească pentru impresionanta Euharistie pe care o celebrăm astăzi în campusul Universităţii din Navarra.

Reflectaţi câteva clipe la ceea ce v-am spus. Celebrăm Sfânta Euharistie, jertfa sacramentală a Trupului şi Sângelui Domnului, acest mister al credinţei care cuprinde în sine toate misterele Creştinismului. Celebrăm, prin urmare, acţiunea cea mai sacră şi transcendentă pe care noi, oamenii, prin harul Domnului, o putem îndeplini în această viaţă: a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului înseamnă, într-un anume sens, să ne desprindem de legăturile cu pământul şi cu timpul, pentru a fi deja cu Domnul în Cer, unde însuşi Cristos ne va şterge lacrimile şi unde nu vor exista nici moarte, nici plânsete, nici strigăte de istovire, pentru că lumea veche se va fi terminat ¹.

Însă acest adevăr atât de alinător şi de profund, această semnificaţie escatologică a Euharistiei, cum o denumesc de obicei teologii, ar putea fi prost înţelese: aşa s-a întâmplat întotdeauna când s-a dorit să se prezinte existenţa creştină ca ceva doar spiritual – vreau să spun care ţine de spiritualism –, propriu oamenilor puri, extraordinari, care nu se amestecă cu lucrurile de dispreţuit de pe lumea asta sau, cel mult, care le tolerează ca pe ceva alăturat în mod necesar spiritului, câtă vreme trăim aici.

Când lucrurile se văd astfel, biserica devine prin antonomasie locul vieţii creştine; şi atunci a fi creştin înseamnă să te duci la biserică, să participi la ceremoniile sacre, să îţi însuşeşti o sociologie ecleziastică, într-un gen de lume segregată, care se prezintă pe sine ca anticamera cerului, pe când lumea obişnuită merge pe propriul său drum. Aşadar, doctrina Creştinismului, viaţa harului, ar trece parcă doar atingând uşor zbuciumatul mers înainte al istoriei omeneşti, dar fără a-l întâlni.

În această dimineaţă de octombrie, pregătindu-ne să celebrăm Sfânta Taină în amintirea Patimilor, Morţii şi Învierii Domnului, răspundem cu un simplu nu acestei viziuni deformate a Creştinismului. Reflectaţi un moment în cadrul Euharistiei noastre, al Acţiunii noastre de Mulţumire: ne aflăm într-o biserică singulară; s-ar putea spune că naosul este campusul universitar, retablul – Biblioteca Universităţii –; mai departe, uneltele cu care se ridică noile edificii; iar sus, cerul din Navarra...

Nu vă confirmă această enumerare, într-un mod plastic şi de neuitat, că viaţa ordinară este adevăratul loc al existenţei voastre creştine? Copiii mei, acolo unde sunt fraţii voştri oamenii, acolo unde sunt aspiraţiile voastre, munca voastră, iubirile voastre, acolo este locul întâlnirii voastre zilnice cu Cristos. Acolo, în mijlocul lucrurilor materiale de pe pământ, trebuie să ne sfinţim, slujindu-l pe Domnul şi pe toţi oamenii.

Am propovăduit constant acest adevăr, folosind cuvintele Sfintei Scripturi: lumea nu este rea, fiindcă a ieşit din mâinile Domnului, pentru că este creaţia sa, pentru că Iahve a privit-o şi a văzut că este bună. Noi oamenii suntem cei care o facem rea şi urâtă, cu păcatele noastre şi infidelităţile noastre. Nu vă îndoiţi, copiii mei: orice mod de evadare de la realităţile zilnice oneste este pentru voi, bărbaţi şi femei din lume, ceva contrar voinţei Domnului.

Dimpotrivă, trebuie să înţelegeţi acum – cu o nouă limpezime – că Domnul vă cheamă să-l slujiţi în şi începând cu muncile civile, materiale, pământeşti din viaţa oamenilor. Într-un laborator, în sala de operaţii a unui spital, în cazarmă, la catedra de la universitate, în fabrică, în atelier, la câmp, în căminul familiei şi în toată imensa panoramă a muncii, Domnul ne aşteaptă în fiecare zi. Luaţi aminte: există un ceva sfânt, divin, ascuns în situaţiile cele mai comune şi revine fiecăruia dintre voi să-l descoperiţi.

Obişnuiam să le spun studenţilor şi muncitorilor care mi se alăturau prin anii treizeci că trebuie să ştie să materializeze viaţa spirituală. Voiam să-i feresc astfel de tentaţia, atât de frecventă pe atunci, ca şi acum, de a duce un fel de viaţă dublă: viaţa lăuntrică, viaţa de legătură cu Dumnezeu, pe de o parte, şi, pe de alta, diferită şi separată, viaţa de familie, profesională şi socială, plină de mărunte realităţi pământeşti.

Nu, copiii mei! Nu poate exista o viaţă dublă, nu putem fi precum schizofrenicii, dacă dorim să fim creştini: există o singură viaţă, făcută din carne şi spirit şi aceasta trebuie să fie – în suflet şi în trup – sfântă şi plină de Dumnezeu; pe acest Dumnezeu invizibil îl găsim în lucrurile cele mai vizibile şi materiale.

Nu există alt drum, copiii mei: sau ştim să-l găsim pe Domnul în viaţa noastră obişnuită sau nu-l vom găsi niciodată. De aceea vă pot spune că epoca noastră trebuie să restituie materiei şi situaţiilor care par cele mai banale sensul lor nobil şi originar, să le pună în slujba Împărăţiei Domnului, să le spiritualizeze, făcând din ele mijloc şi prilej pentru întâlnirea noastră neîncetată cu Isus Cristos.

Autenticul sens creştin – care profesează învierea tuturor trupurilor – s-a confruntat mereu, cum este logic, cu excarnarea, fără teama de a fi considerat materialism. Este îndreptăţit, prin urmare, să vorbim de un materialism creştin, care se opune, cu îndrăzneală, tipurilor de materialism care nu sunt deschise spiritului.

Ce sunt sacramentele – urme ale Întrupării Cuvântului, cum au afirmat cei din vechime – dacă nu manifestarea cea mai clară a acestui drum, ales de Dumnezeu pentru a ne sfinţi şi a ne înălţa la Cer? Nu vedeţi că fiecare sacrament este iubirea Domnului, cu toată forţa sa creatoare şi mântuitoare, care ne este dată prin mijloace materiale? Ce este această Euharistie – iminentă – dacă nu Preasfântul Trup şi Sânge ale Mântuitorului nostru, care ni se oferă prin umila materie a acestei lumi – vin şi pâine -, prin elementele naturii, cultivate de om, cum a dorit să reamintească ultimul Conciliu Ecumenic? ²

Se înţelege, copiii mei, că Apostolul Paul a putut scrie: toate sunt ale voastre, iar voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos al lui Dumnezeu ³. Este vorba de o mişcare ascendentă pe care Sfântul Duh, revărsat în inimile noastre, vrea să o provoace în lume: de pe pământ până la gloria Domnului. Şi pentru ca să fie clar că, în această mişcare, se includea chiar şi ceea ce pare mai prozaic, Sfântul Apostol Paul a scris: ori demâncaţi, ori de beţi... toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi ⁴.

Această doctrină a Sfintei Scripturi, care există – aşa cum ştiţi – chiar în nucleul spiritului Opus Dei, vă va face să vă realizaţi munca cu perfecţiune, să-l iubiţi pe Domnul şi să vă iubiţi semenii, îndeplinind cu dragoste activităţile mărunte de zi cu zi, şi descoperind acel ceva divin care se află ascuns în detalii. Ce bine se potrivesc aici versurile poetului din Castilla! Binişor şi cu temei:/ să-ţi faci lucrul tău temeinic / decât să ţi-l faci mai bine ⁵.

Vă asigur, copiii mei, că atunci când un creştin îşi îndeplineşte cu dragoste până şi cele mai neînsemnate acţiuni zilnice, din ele se revarsă transcendenţa lui Dumnezeu. De aceea v-am tot repetat fără răgaz că vocaţia creştină constă în a face endecasilabi din proza de fiecare zi. La linia orizontului, copiii mei, ni se pare că se unesc cerul şi pământul. Dar nu e aşa, locul unde se contopesc cu adevărat este în inima voastră, când trăiţi cu sfinţenie viaţa obişnuită...

A trăi cu sfinţenie viaţa obişnuită, aşa cum v-am spus. Şi cu aceste cuvinte mă refer la întregul program al activităţilor voastre creştine. Lăsaţi-vă, aşadar, de visuri, de false idealisme, de fantezii, de ceea ce eu obişnuiesc să numesc mistica macar-onică! - măcar de n-aș fi căsătorit!, măcar de n-aș fi avut meseria asta!, măcar de aș fi fost mai sănătos!, măcar de aș fi fost tânăr!, măcar de aș fi fost bătrân!... -, şi concentraţi-vă în schimb, cu sobrietate, asupra realităţii materiale şi nemijlocite, căci acolo este Domnul: Priviţi-mi mâinile şi picioarele, a spus Isus înviat din morţi: Eu sunt. Pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu ⁶.

Sunt multe aspecte ale vieţii mediului laic în care vă mişcaţi, care se limpezesc plecând de la aceste adevăruri. Gândiţi-vă, de pildă, la acţiunea voastră în calitate de cetăţeni în viaţa obştească. Un om care ştie că lumea – şi nu numai biserica – este locul întâlnirii lui cu Cristos iubeşte această lume, încearcă să-şi însuşească o bună pregătire intelectuală şi profesională, îşi formează treptat – şi în deplină libertate – propriile criterii privitoare la problemele mediului în care acţionează şi ia, în consecinţă, propriile decizii care, fiind deciziile unui creştin, provin şi dintr-o meditaţie personală care încearcă, cu smerenie, să desluşească voia Domnului în aceste detalii, mărunte sau însemnate, ale vieţii.