Lista numerelor

Adesea, vorbind de laici în ansamblul lor, nu se ia în seamă realitatea prezenţei femeii şi, prin aceasta, rolul ei în Biserică devine mai neclar. De asemenea, cu privire la „promovarea socială a femeii”, se ia în consideraţie simpla prezenţă a femeii în viaţa publică. Cum se înţelege misiunea femeii în Biserică şi în lume?

Nu văd, cu siguranţă, niciun motiv pentru care, vorbind de laici în ansamblul lor – de munca lor apostolică, de drepturile şi îndatoririle lor etc. – ar trebui să se facă vreo deosebire sau discriminare cu privire la femei. Toţi cei botezaţi – bărbaţi şi femei – se bucură în mod egal de demnitatea, libertatea şi responsabilitatea care sunt comune tuturor copiilor Domnului. În cadrul Bisericii există această radicală unitate fundamentală, pe care o propovăduia chiar Sfântul Paul primilor creştini: Quicumque enim in Christo baptizati estis, Christum induistis. Non est Iudaeus, neque Graecus: non est servus, neque liber: non est masculus, neque femina ⁷.

Dacă se face excepţie de capacitatea juridică de a primi sfintele ordine – distincţie care, din multe raţiuni, inclusiv de drept divin pozitiv, consider că trebuie să fie reţinută –, cred că femeii trebuie să îi fie recunoscute pe deplin în Biserică – în legislaţia sa, în viaţa sa internă şi în acţiunea sa apostolică – aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca și ale bărbaţilor: dreptul la apostolat, dreptul de a înfiinţa şi conduce asociaţii, de a-şi manifesta cu responsabilitate opinia despre tot ce se referă la binele comun al Bisericii etc. Ştiu că toate aceste lucruri – care teoretic nu sunt greu de admis, dacă se iau în consideraţie raţiunile teologice clare pe care se întemeiază – vor întâmpina de fapt rezistenţa unor mentalităţi. Încă îmi amintesc de uimirea şi chiar critica anumitor persoane –acum însă tind să imite, şi în privinţa asta ca şi în multe altele – care au comentat faptul că Opus Dei şi-a propus să facă posibilă obţinerea de titluri academice în ştiinţe teologice şi de către femeile care aparţin Secţiei feminine a Asociaţiei noastre.

Cred totuşi că aceste împotriviri şi reticenţe vor dispărea încetul cu încetul. În fond, este doar o problemă de înţelegere ecleziologică: trebuie să se conştientizeze că Biserica este alcătuită nu numai din clerici şi călugări, ci şi laicii – femei şi bărbaţi – sunt Poporul lui Dumnezeu şi au, prin Drept divin, propria lor misiune şi responsabilitate.

Aş dori însă să adaug că, după părerea mea, egalitatea esenţială între bărbat şi femeie impune tocmai înţelegerea rolului complementar al amândurora în edificarea Bisericii şi în propăşirea societăţii civile, fiindcă nu în zadar i-a creat Dumnezeu ca bărbat şi femeie. Această diversitate trebuie să fie înţeleasă nu într-un sens patriarhal, ci în toată profunzimea pe care o are, atât de bogată în nuanţe şi consecinţe, ferindu-l pe bărbat de tentaţia de a masculiniza Biserica şi societatea, iar pe femeie de aceea de a-şi înţelege misiunea, în Poporul lui Dumnezeu şi în lume, drept o simplă revendicare a sarcinilor pe care, până acum, le-a îndeplinit doar bărbatul, dar pe care le poate duce la bun sfârşit şi ea, la fel de bine. Mi se pare, aşadar, că atât bărbatul, cât şi femeia trebuie să se simtă pe drept protagonişti ai istoriei mântuirii, însă amândoi în mod complementar.

Din acest unghi, în ce fel consideraţi că realitatea ecleziastică a Opus Dei se încadrează în acţiunea pastorală a întregii Biserici? Şi în Ecumenism?

Mai întâi cred că se cuvine să dau o lămurire: Opus Dei nu este şi nici nu poate fi considerată o realitate legată de procesul evolutiv al stării de perfecţiune a Bisericii, nu este o formă modernă sau aggiornata a acestei stări. Într-adevăr, nici concepţia teologică a acelui status perfectionis – pe care Sfântul Toma, Suárez şi alţi autori au plăsmuit-o în chip decisiv în doctrină – şi nici diferitele interpretări care s-au dat ori se pot da acestui concept teologic nu au nimic a face cu spiritualitatea şi scopul apostolic pe care Dumnezeu le-a dorit pentru Asociaţia noastră. Este de-ajuns să precizăm – întrucât o expunere doctrinală completă ar fi prea amplă – că Opus Dei nu este interesată nici de voturi, nici de promisiuni, nici de vreo formă de consacrare pentru membrii săi, în afară de consacrarea pe care au primit-o cu toţii prin Botez. Asociaţia noastră nu urmăreşte în niciun fel ca membrii ei să-şi schimbe starea, să nu mai fie simpli credincioşi egali cu ceilalţi, pentru a căpăta acel specific status perfectionis. Dimpotrivă, ceea ce doreşte şi încearcă să obţină este ca fiecare să facă apostolat şi să se sfinţească în propria sa stare, în acelaşi loc şi statut pe care le are în Biserică şi în societatea civilă. Nu scoatem pe nimeni de la locul lui, nici nu îndepărtăm pe nimeni de munca lui sau de strădania şi nobilele sale angajamente de natură civilă.

Realitatea socială, spiritualitatea şi acţiunea Lucrării se înscriu aşadar într-un cadru foarte diferit în viaţa Bisericii, şi anume în procesul teologic şi vital la care laicii participă prin asumarea deplină a responsabilităţilor lor ecleziastice, prin modul lor propriu de a lua parte la misiunea lui Cristos şi a Bisericii sale. Aceasta a fost şi este, în cei aproape patruzeci de ani de existenţă a Lucrării, preocuparea constantă – senină, dar puternică – prin care Domnul a dorit să stimuleze, în sufletul meu şi al fiilor mei, dorinţa de a-l sluji.

Care sunt contribuţiile Opus Dei la acest proces? Nu este poate momentul istoric cel mai potrivit pentru a face o estimare globală de acest gen. Deşi este vorba de probleme de care Conciliul Vatican II s-a ocupat mult – cât s-a mai bucurat de acest fapt sufletul meu! – şi, cu toate că nu puţine concepte şi situaţii referitoare la viaţa şi misiunea laicilor au primit deja din partea Magisteriului suficientă confirmare şi lumină, mai există totuşi un nucleu considerabil de chestiuni care constituie încă, pentru generalitatea doctrinei, adevărate probleme-limită ale teologiei. În spiritul pe care Domnul l-a insuflat lui Opus Dei şi pe care încercăm să-l trăim cu credinţă – în ciuda imperfecţiunilor noastre personale –, nouă ni se pare că sunt deja rezolvate minunat cea mai mare parte din aceste probleme dezbătute, dar nu urmărim să prezentăm soluţiile drept singurele posibile.

Există totodată şi alte aspecte ale aceluiași proces de dezvoltare eclesiologică, aspecte care reprezintă excepţionale achiziţii doctrinale – la care Dumnezeu a dorit neîndoios să contribuie, în măsură deloc redusă, şi mărturia spiritului şi vieţii Opus Dei, împreună cu alte valoroase aporturi ale iniţiativelor şi asociaţiilor apostolice la fel de meritorii –, dar sunt achiziţii doctrinale care vor ajunge poate să se întrupeze cu adevărat în viaţa totală a Poporului lui Dumnezeu abia după ce va trece un timp. Chiar dumneavoastră aţi amintit în întrebările anterioare câteva dintre aceste aspecte: dezvoltarea unei autentice spiritualităţi laice; înţelegerea misiunii particulare bisericeşti – nu instituţionale sau oficiale – proprie laicului; identificarea drepturilor şi a îndatoririlor pe care laicul le are ca atare; relaţiile Ierarhie – comunitatea laicilor; egalitatea în demnitate şi complementaritatea sarcinilor bărbatului şi femeii în cadrul Bisericii; necesitatea de a crea o opinie publică organizată la Poporul lui Dumnezeu etc.

Toate acestea constituie, evident, o realitate foarte fluidă şi, uneori, nu lipsită de paradoxuri. Unul şi acelaşi lucru care, spus acum patruzeci de ani, îi scandaliza aproape pe toţi, sau chiar pe toţi, astăzi nu mai miră aproape pe nimeni, dar sunt încă foarte puţini cei care îl înţeleg în profunzime şi îl trăiesc organizat.

Mă voi explica mai bine cu un exemplu. În 1932, comentând fiilor mei de la Opus Dei câteva din aspectele şi consecinţele demnităţii şi responsabilităţii pe care Botezul le conferă oamenilor, le-am scris într-un document: „Trebuie respinsă prejudecata conform căreia credincioşii obişnuiţi nu pot face altceva decât să se rezume la a ajuta clerul, în apostolate ecleziastice. Apostolatul mirenilor nu are de ce să fie întotdeauna o simplă participare la apostolatul ierarhic: lor le revine sarcina de a face apostolat. Şi aceasta nu pentru că au o misiune canonică, ci fiindcă fac parte din Biserică; şi îndeplinesc această misiune prin intermediul profesiei lor, al meseriei lor, al familiei, al colegilor, al prietenilor”.

Astăzi, după solemnele învăţături ale Conciliul Vatican II, nimeni din Biserică nu va pune sub semnul întrebării ortodoxia acestei doctrine. Însă câţi oare au renunţat cu adevărat la concepţia lor unică despre apostolatul laicilor ca lucrare pastorală organizată de sus în jos? Câţi oare, depăşind concepţia monolitică anterioară despre apostolatul laicilor, înţeleg că acesta poate şi chiar trebuie să existe fără a fi nevoie de structuri centralizate rigide, de misiuni canonice şi de ordini ierarhice? Câţi dintre cei care califică drept longa manus Ecclesiae comunitatea laicilor nu confundă totodată în mintea lor conceptul de Biserică – Poporul lui Dumnezeu – cu conceptul mai limitat de Ierarhie? Sau oare câţi laici înţeleg cum se cuvine că, dacă nu lucrează în comuniune strânsă cu Ierarhia, nu au dreptul să-şi revendice spaţiul legitim de autonomie apostolică?

Astfel de consideraţii s-ar putea formula şi în legătură cu alte probleme, pentru că mai sunt realmente multe, foarte multe, de făcut, atât în privinţa necesarei expuneri doctrinale, cât şi în aceea a educării conştiinţelor şi chiar a reformei legislaţiei ecleziastice. Eu îl rog fierbinte pe Domnul – rugăciunea a fost întotdeauna marea mea armă – ca Duhul Sfânt să-şi ajute Poporul, şi în special Ierarhia, în realizarea acestor sarcini. Şi îl mai rog să se slujească în continuare de Opus Dei pentru ca să putem contribui şi ajuta, în tot ce depinde de noi, la acest extraordinar proces de dezvoltare şi întărire a Bisericii.

Aţi dori să ne explicaţi misiunea principală şi obiectivele Opus Dei? Pe ce precedente v-aţi fundamentat ideile despre această Asociaţie? Sau Opus Dei este ceva unic, cu totul nou în cadrul Bisericii şi al Creştinătăţii? Poate fi comparată cu ordinele religioase şi cu institutele seculare ori cu asociaţiile catolice de genul, de ex., celor numite Holy Name Society, Cavalerii lui Columb, Christopher Movement etcetera?

Opus Dei îşi propune să promoveze printre persoane din toate clasele societăţii dorinţa de perfecţiune creştină în mijlocul lumii. Cu alte cuvinte, Opus Dei îşi propune să ajute persoanele care trăiesc în societate – omul obişnuit, omul de pe stradă -, să ducă o viaţă cu desăvârşire creştină, fără să-şi schimbe traiul normal, nici munca de zi cu zi şi nici speranţele şi năzuinţele.

De aceea se poate spune, cu cuvintele pe care le-am scris acum mulţi ani, că Opus Dei este veche precum Evanghelia şi nouă precum Evanghelia. Aceasta înseamnă să li se amintească creştinilor cuvintele minunate din Geneză: Dumnezeu a creat omul ca să muncească. Să li se amintească de pilda lui Cristos, care şi-a petrecut aproape toată viaţa pământească muncind ca meşteşugar într-un sat. Munca nu este doar una din cele mai nobile valori umane şi mijlocul prin care oamenii trebuie să contribuie la progresul societăţii, ci este şi cale de sfinţire.

Cu ce alte organizaţii am putea compara Opus Dei? Nu este uşor să găsim un răspuns, căci, încercând să comparăm între ele organizaţii care urmăresc ţeluri spirituale, riscăm să rămânem la trăsături externe sau la denumiri juridice, uitând ceea ce este cel mai important: spiritul care dă viaţă şi raţiune de a fi oricărei lucrări.

Mă voi mulţumi să spun că, având în vedere cele menţionate de dumneavoastră, Opus Dei este foarte departe de ordinele religioase şi de institutele seculare şi mai aproape de instituţii ca Holy Name Society.

Opus Dei este o organizaţie internaţională de laici, din care fac parte şi preoţi seculari (o minoritate redusă în comparaţie cu numărul total al membrilor). Membrii săi sunt persoane care trăiesc în societate, unde îşi exercită profesia sau meseria. Ei nu apelează la Opus Dei pentru a-şi abandona munca, ci dimpotrivă, pentru a afla un ajutor spiritual spre a-şi sfinţi munca lor obişnuită, transformând-o totodată într-un mijloc de a se sfinţi pe sine sau de a-i ajuta pe ceilalţi să se sfinţească. Ei nu-şi schimbă starea – continuă să fie celibatari, căsătoriţi, văduvi sau preoţi -, ci încearcă să-l slujească pe Domnul şi să-şi ajute semenii din propria lor condiţie. Opus Dei nu este interesată de voturi şi promisiuni; ceea ce le cere membrilor săi este ca, în pofida neajunsurilor şi greşelilor proprii oricărei vieţi, să se străduiască să practice virtuţile omeneşti şi creştine, ştiind că sunt fii ai lui Dumnezeu.

Dacă ar fi să facem o comparaţie, modalitatea cea mai uşoară de a înţelege Opus Dei este să ne gândim la viaţa primilor creştini. Aceştia îşi trăiau plenar vocaţia creştină; căutau cu hotărâre perfecţiunea pentru care erau meniţi prin actul, simplu şi sublim, al Botezului. Nu se deosebeau ca înfăţişare de ceilalţi cetăţeni. Membrii Opus Dei sunt persoane normale; fac o muncă obişnuită; trăiesc în mijlocul lumii în calitatea pe care o au: aceea de cetăţeni creştini care doresc să răspundă, în întregime, exigenţelor credinţei lor.

Am avut ocazia, Moseniore, să vă ascult răspunsurile la întrebările pe care v-au fost puse dintr-un public de peste două mii de persoane, reunite acum un an şi jumătate la Pamplona. Aţi insistat atunci asupra necesităţii ca toţi catolicii să se comporte ca nişte cetăţeni responsabili şi liberi, şi care „să nu trăiască din a fi catolici”. Ce importanţă şi ce proiecţie daţi acestei idei?

Niciodată n-a încetat să mă supere atitudinea celui care face din a se numi catolic o profesiune, ca şi aceea a celor care vor să tăgăduiască principiul responsabilităţii personale, pe care se întemeiază întreaga morală creştină. Spiritul Lucrării şi cel al membrilor ei este acela de a sluji Biserica, precum şi toate fiinţele, fără a se folosi de Biserică. Mă bucur când orice credincios catolic îl poartă pe Cristos nu în nume, ci în felul lui de a se purta, dovedind cu adevărat că duce o viaţă creştină. Îmi repugnă clericalismul şi înţeleg că – alături de un anticlericalism rău - există şi un anticlericalism bun, care izvorăşte din dragoste pentru preoție şi care se împotriveşte ca simplul creştin sau preotul să se folosească de o misiune sacră în scopuri pământeşti.

Dar să nu credeţi că prin aceasta mă declar împotriva cuiva. Nu există în Lucrarea noastră nicio dorinţă exclusivistă, ci doar aceea de a colabora cu toţi cei care lucrează pentru Cristos şi cu toţi cei care, creştini sau nu, fac din viaţa lor o minunată realitate de slujire.

De altfel, importantă este nu numai proiecţia pe care am dat-o acestor idei, în special din 1928 încoace, ci şi aceea pe care o acordă Magisteriul Bisericii. Şi nu de multă vreme - cu o emoţie greu de explicat pentru bietul preot care sunt - Conciliul le-a amintit tuturor creştinilor, în Constituţia Dogmatică De Ecclesia, că trebuie să se simtă pe deplin cetăţeni ai oraşului pământesc, muncind în toate activităţile omeneşti, cu competenţă profesională şi cu dragoste faţă de toţi oamenii, căutând desăvârşirea creştină, pentru care sunt chemaţi prin simplul fapt de a fi primit Botezul.

Opus Dei ocupă un loc de prim plan în procesul modern de evoluţie a corpului laicilor; am dori, de aceea, să vă întrebăm, înainte de orice, care sunt, în opinia dumneavoastră, caracteristicile mai relevante ale acestui proces.

Am crezut întotdeauna că trăsătura fundamentală a procesului de evoluţie a comunităţii laicilor este conştientizarea demnităţii vocaţiei creştine. Chemarea Domnului, caracterul Botezului şi harul fac ca fiecare creştin să poată şi să trebuiască să întruchipeze pe deplin credinţa. Fiecare creştin trebuie să fie alter Christus, ipse Christus, un alt Cristos, însuşi Cristos, prezent printre oameni. Sfântul Părinte a spus-o limpede: „Este necesar să redăm întreaga sa însemnătate faptului de a fi primit sfântul Botez, adică de a fi fost altoiţi, prin acest sacrament, în Trupul mistic al lui Cristos, care este Biserica... A fi creştin, a fi primit Botezul, nu trebuie să fie considerat un fapt indiferent sau fără valoare, ci trebuie să marcheze adânc şi în chip fericit conştiinţa tuturor celor botezaţi” ¹.

În predica pe care aţi ţinut-o la Pamplona, în octombrie anul trecut, la slujba pe care aţi oficiat-o cu prilejul Adunării Prietenilor Universităţii din Navarra, aţi folosit cuvinte care ne-au emoţionat despre dragostea omenească. Multe cititoare ne-au scris comentând impactul pe care l-au resimţit auzindu-vă vorbind astfel. Ne-aţi putea spune care sunt valorile cele mai importante ale căsătoriei creştine?

Voi vorbi despre ceva ce îmi este foarte cunoscut, căci ţine de experienţa mea sacerdotală de mulţi ani şi în multe ţări. Cea mai mare parte a membrilor Opus Dei sunt căsătoriţi şi, pentru ei, dragostea omenească şi îndatoririle conjugale fac parte din vocaţia divină. Opus Dei a făcut din căsătorie un drum spre divinitate, o vocaţie şi acest fapt are numeroase consecinţe pentru sfinţirea personală şi pentru apostolat. De aproape patruzeci de ani propovăduiesc sensul vocaţional al căsătoriei. Ce ochi plini de lumină am văzut adesea, atunci când – crezând, şi ei şi ele, că dăruirea faţă de Domnul şi o dragoste omenească demnă şi curată sunt incompatibile în viaţa lor – mă auzeau spunând că şi căsătoria este un drum divin pe pământ!

Căsătoria este făcută pentru ca soţii să se sfinţească în cadrul ei şi să se sfinţească prin ea: pentru aceasta au un har special, conferit de sacramentul instituit de Isus Cristos. Cine este chemat să se căsătorească găseşte în această stare – prin mila Domnului – tot ce este necesar pentru a se sfinţi, pentru a se identifica tot mai mult cu Isus Cristos şi pentru a călăuzi spre Domnul persoanele cu care convieţuieşte.

De aceea, mă gândesc mereu, cu speranţă şi iubire, la căminele creştine, la toate familiile care s-au născut din sacramentul căsătoriei, fiind mărturii luminoase ale acestui mare mister divin – sacramentum magnum!, taina aceasta mare! ¹ – al unirii şi al dragostei între Cristos şi Biserica sa. Trebuie să muncim pentru ca aceste celule creştine ale societăţii să se ivească şi să se dezvolte cu dorinţă de sfinţenie, cu conştiinţa că sacramentul iniţial – Botezul – conferă, de la început, tuturor creştinilor o misiune divină, pe care fiecare trebuie s-o îndeplinească pe propriul său drum.

Soţii creştini trebuie să fie conştienţi că sunt chemaţi să se sfinţească sfinţind, că sunt chemaţi să fie apostoli, şi că primul lor apostolat este în cămin. Trebuie să înţeleagă opera supranaturală care implică întemeierea unei familii, educarea copiilor, propagarea creştină în societate. De această conştiinţă a propriei misiuni depind în mare parte eficacitatea şi succesul vieţii lor, fericirea lor.

Dar nu uitaţi că secretul fericirii conjugale se află în viaţa de zi cu zi, nu în vise. Se află în descoperirea bucuriei ascunse pe care o aduce venirea acasă; în legătura plină de dragoste cu copiii; în munca zilnică, la care ia parte întreaga familie; în seninătatea în faţa dificultăţilor, pe care trebuie să le întâmpini cu spirit sportiv; în folosirea oricărui progres oferit de civilizaţie, pentru a face casa plăcută, viaţa mai simplă, educaţia mai eficientă.

Le spun neîncetat celor care au fost chemaţi de Dumnezeu să-şi întemeieze un cămin să se iubească întotdeauna, să se iubească cu dragostea înflăcărată pe care au simţit-o atunci când erau logodiţi. Cel care crede că dragostea se sfârşeşte când încep necazurile şi greutăţile inerente vieţii are o părere greşită despre căsătorie – care este un sacrament, un ideal şi o vocaţie. Tocmai atunci iubirea devine şi mai puternică. Potopul de necazuri şi de greutăţi nu este în stare să înece dragostea adevărată: sacrificiul împărtăşit cu generozitate uneşte mai mult. Aşa cum spune Scriptura, aquae multae – apele cele multe, adică multele dificultăţi, fizice şi morale – non potuerunt extinguere caritatem, nu vor putea stinge dragostea ².