Lista numerelor

S-a vorbit uneori de Opus Dei ca despre o organizaţie a aristocraţiei intelectuale, care doreşte să pătrundă în mediile politice, economice şi culturale cele mai relevante, pentru a le controla de dinăuntru, chiar dacă cu bune intenţii. Este adevărat?

Aproape toate instituţiile care au adus un mesaj nou ori care s-au străduit să slujească efectiv omenirea, trăind plenar Creştinismul, au suferit din cauza lipsei de înţelegere, mai cu seamă la început. Aceasta explică de ce, la început, unii n-au înţeles doctrina privitoare la apostolatul laicilor pe care o trăia şi o propovăduia Opus Dei.

Trebuie să mai spun – deşi nu îmi place să vorbesc despre astfel de lucruri – că, pe deasupra, în cazul nostru am înfruntat o campanie organizată şi perseverentă de calomniere. Au fost unii care au susţinut că noi lucrăm în secret - asta poate că o făceau ei -, că vrem să ocupăm posturi importante etc. Vă pot spune, în mod concret, că această campanie a fost iniţiată, acum aproape treizeci de ani, de către un călugăr spaniol care mai târziu şi-a părăsit ordinul şi Biserica, s-a căsătorit civil şi acum este pastor protestant.

Calomnia, după ce a fost lansată, trăieşte o vreme mai departe prin inerţie, fiindcă sunt oameni care scriu fără să se informeze şi pentru că nu toţi sunt ca acei ziarişti competenţi, care nu se cred infailibili şi dau dovadă de corectitudine, rectificând atunci când verifică o greșeală. Şi aşa s-a întâmplat, chiar dacă aceste calomnii sunt dezminţite de o realitate pe care toată lumea a putut să o constate, ca să nu mai vorbim de faptul că, încă de la prima vedere, se dovedesc și de necrezut. Este suficient să spunem că defăimările la care v-aţi referit nu au apărut decât în Spania; şi, bineînţeles, a crede că o instituţie internaţională ca Opus Dei gravitează în jurul problemelor unei singure ţări, demonstrează îngustime de vederi, provincialism.

Pe de altă parte, majoritatea membrilor Opus Dei – în Spania şi în toate ţările – sunt casnice, muncitori, mici negustori, funcţionari, ţărani etc; adică persoane care fac munci fără deosebită relevanţă politică sau socială. Faptul că există un mare număr de muncitori membri ai Opus Dei nu atrage atenţia; însă prezenţa unui politician, da. În realitate, pentru mine este la fel de importantă vocaţia unui hamal din gară ca şi aceea a unui director de firmă. Vocaţia este dată de Dumnezeu şi în operele Domnului nu încap discriminări, și cu atât mai puțin dacă sunt demagogice.

Cei care, văzându-i pe membrii Operei lucrând în cele mai diverse domenii de activitate, nu se gândesc decât la presupuse influenţe sau controale, dovedesc că au o concepţie meschină despre viaţa creştină. Opus Dei nu domină şi nu pretinde să domine nicio activitate lumească; doreşte numai să răspândească un mesaj evanghelic, acela că Domnul le cere tuturor oamenilor din lume să-l iubească şi să-l slujească tocmai prin activităţile lor pământeşti. În consecinţă, membrii Lucrării, care sunt creştini obişnuiţi, muncesc unde şi cum li se pare potrivit: Lucrarea se ocupă numai cu acordarea ajutorului spiritual, pentru ca aceştia să poată acţiona întotdeauna cu conştiinţă creştină.

Totuşi, câteodată femeia nu este sigură că se regăseşte cu adevărat în locul care i se cuvine şi pentru care este chemată. De multe ori, când are o activitate în afara căminului, se simte presată de treburile casnice; şi când stă acasă, dedicându-se exclusiv familiei, se simte limitată în privinţa posibilităţilor ei. Ce le-aţi spune femeilor care trăiesc aceste contradicţii?

Acest sentiment, foarte real, provine adesea nu atât din nişte limitări efective – pe care le avem cu toţii, fiindcă suntem oameni -, cât mai ales din lipsa unor idealuri bine definite, capabile să orienteze o viaţă întreagă sau dintr-o trufie inconştientă: uneori ne-am dori să fim cei mai buni în orice privinţă şi la orice nivel. Şi, cum nu este cu putinţă, se iscă o stare de dezorientare şi de angoasă sau chiar de descurajare şi de blazare: nu poţi fi prezent în toate părţile, nu ştii de ce se te ocupi, dacă nu te ocupi temeinic de ceva. În această situaţie, sufletul rămâne expus invidiei, imaginaţia se dezlănţuie lesne şi-şi caută un refugiu în fantezie care, îndepărtându-se de realitate, ajunge să amorţească voinţa. Este ceea ce am numit în repetate rânduri „mistică amăgitoare”, care se exprimă prin expresia ce bine ar fi fost să!, plămădită din visuri inutile şi din idealisme înşelătoare; ce bine ar fi fost să nu mă fi căsătorit!, ce bine ar fi fost să nu fi avut profesia aceasta!, ce bine ar fi fost să fiu mai sănătos, sau mai tânăr, sau să am mai mult timp!

Remediul – scump, ca tot ceea ce merită– constă în a căuta adevăratul centru al vieţii omeneşti, care poate oferi o ierarhie, o ordine şi un sens la orice şi, anume, legătura directă cu Dumnezeu, printr-o viaţă lăuntrică autentică. Da, trăind în spiritul lui Cristos, avem în El centrul nostru, descoperim sensul misiunii ce ni s-a încredinţat, ne făurim un ideal omenesc care devine dumnezeiesc, ni se deschid în viaţă noi orizonturi de speranţă şi ajungem să sacrificăm cu plăcere nu doar un aspect sau altul al activităţii noastre, ci întreaga viaţă, dându-i astfel, paradoxal, împlinirea cea mai desăvârşită.

Problema pe care o ridici în legătură cu femeia nu este extraordinară: mulţi bărbaţi simt uneori ceva asemănător, cu alte particularităţi. Cauza este de obicei aceeaşi: lipsa unui ideal major, care poate fi descoperit numai prin lumina Domnului.

În orice caz, trebuie să fie puse în practică şi remedii mai mărunte, care par banale, dar nu sunt: când sunt multe lucruri de făcut, e necesar să stabileşti o ordine, să te organizezi. Multe dificultăţi provin din lipsa ordinei, din inexistenţa acestui obicei. Sunt femei care fac o mulţime de lucruri, şi le fac pe toate bine, pentru că s-au organizat, au impus cu tărie o ordine în munca lor vastă. Au ştiut să se ocupe în fiecare moment de ceea ce se cuvenea să se ocupe, fără să-şi piardă capul, gândindu-se la ce are să vină sau la ceea ce ar fi putut face înainte. Însă, altele sunt copleşite de mulţimea de treburi şi de aceea nu pot face nimic.

Desigur, vor fi întotdeauna multe femei care nu au altă ocupaţie decât aceea de a se dedica familiei. Vă spun că este o ocupaţie importantă, care merită din plin. Prin intermediul acestei profesii – fiindcă este o profesie, adevărată şi nobilă – ele influenţează pozitiv nu numai familia, ci şi o mulţime de prieteni şi cunoscuţi, precum şi persoane cu care intră în legătură în vreun fel sau altul, îndeplinind o muncă mult mai cuprinzătoare uneori, decât aceea a unor profesionişti. Ca să nu mai vorbim de faptul că pot pune această experienţă şi această ştiinţă în slujba a sute de persoane, în centre destinate formării femeii, cum sunt cele conduse de fiicele mele din Opus Dei, în toate ţările din lume. Aici, devin specialiste în problemele căminului, cu o eficienţă educativă mai mare, aş spune, decât multe profesoare universitare.

Să vorbim mai departe, dacă îmi permiteţi, despre tineret. De la rubrica Lume tânără a revistei noastre aflăm multe din problemele lor. Una foarte frecventă este aceea că, uneori, părinţii le impun o anumită orientare copiilor, atât în privinţa carierei sau a muncii, cât şi în alegerea unui logodnic sau, mai ales, dacă doresc să urmeze chemarea Domnului pentru a se dedica slujirii sufletelor. Există vreo justificare pentru această atitudine a părinţilor? Nu este o nesocotire a libertăţii neapărat necesare pentru a ajunge la maturitatea personală?

În ultimă instanţă, este limpede că deciziile care determină sensul unei vieţi trebuie să fie luate de fiecare, cu deplină libertate, fără constrângere ori presiune de niciun fel.

Asta nu înseamnă că nu este nevoie, de obicei, de intervenţia altor persoane. Tocmai pentru că sunt paşi decisivi, care afectează toată viaţa şi pentru că fericirea depinde în mare măsură de cum se fac aceşti paşi, este logic că trebuie evitată graba, că este nevoie de linişte, de responsabilitate şi de prudenţă. Şi prudent este tocmai faptul de a cere sfatul: ar fi trufie – care de obicei se plăteşte scump – să credem că putem decide fără harul Domnului şi fără căldura şi lumina dăruită de alte persoane, în special părinţii noştri.

Părinţii pot şi trebuie să le acorde copiilor un ajutor preţios, descoperindu-le noi orizonturi, comunicându-le experienţa lor, făcându-i să reflecteze pentru a nu se lăsa pradă unor stări emoţionale trecătoare, oferindu-le o evaluare realistă a lucrurilor. Uneori acest ajutor înseamnă sfatul personal; alteori, constă în a-şi îndemna copiii să apeleze la alte persoane competente: un prieten sincer şi de nădejde, un preot instruit şi evlavios, un expert în orientarea profesională.

Însă sfatul nu lezează libertatea, ci oferă elemente de judecată şi asta măreşte posibilităţile de alegere, făcând ca decizia să nu fie determinată de factori iraţionali. După ce se ascultă părerile altora şi se cumpăneşte totul temeinic, soseşte momentul alegerii: şi atunci, nimeni nu are dreptul să încalce libertatea. Părinţii trebuie să se ferească de tentaţia de a dori să se proiecteze, fără rost, în copii – trebuie să respecte înclinaţiile şi aptitudinile pe care Domnul le-a dat fiecăruia. Dacă există dragoste adevărată, acest lucru este de obicei simplu. Chiar şi într-un caz extrem, când copilul ia o decizie pe care părinţii au motive întemeiate s-o considere greşită şi chiar dacă prevăd că îi va fi izvor de nefericire, soluţia nu se află în violenţă, ci în a înţelege şi – adesea – în a şti să-i rămână alături pentru a-l ajuta să depăşească dificultăţile şi, dacă e nevoie, să scoată tot binele posibil din acel rău.

Părinţii care iubesc adevărul, care le doresc sincer binele copiilor, trebuie să se retragă cu delicateţe, după sfaturile şi părerile potrivite, pentru ca nimic să nu prejudicieze marele dar al libertăţii, care face ca omul să fie capabil de a-l iubi şi sluji pe Domnul. Trebuie să-şi amintească faptul că însuşi Dumnezeu a dorit să fie iubit şi slujit în libertate şi că ne respectă întotdeauna deciziile personale: Domnul l-a lăsat pe om – ne spune Scriptura – în mâinileliberului său arbitru ¹⁰.

Câteva cuvinte încă, pentru a mă referi în mod expres la ultimul dintre cazurile concrete de care s-a vorbit: hotărârea copiilor de a se pune în slujba Bisericii şi a sufletelor. Când nişte părinţi catolici nu înţeleg această vocaţie, consider că au dat greş în misiunea lor de a forma o familie creştină, că nici măcar nu sunt conştienţi de demnitatea pe care Creştinismul o dă propriei vocaţii matrimoniale. De altfel, experienţa pe care o am în Opus Dei este foarte pozitivă. Le spun de obicei membrilor Lucrării că datorează nouăzeci la sută din vocaţia lor părinţilor: fiindcă au ştiut să-i educe şi i-au învăţat să fie generoşi. Vă pot asigura că, în imensa majoritate a cazurilor – practic în toate –, părinţii nu numai că respectă, ci şi susţin această hotărâre a copiilor şi că văd imediat în Lucrare o extindere a propriei familii. Este una din marile mele bucurii şi o dovadă în plus că, pentru a fi foarte aproape de sfinţenie, se cuvine să fim şi foarte umani.

Lăsând la o parte dificultăţile care pot exista între părinţi şi copii, sunt obişnuite şi certurile între bărbat şi nevastă, care uneori ajung să compromită serios pacea familială. Ce sfaturi le-aţi da acestor soţi?

Să se iubească. Şi să ştie că, de-a lungul vieţii, vor surveni certuri şi greutăţi care, rezolvate firesc, vor face ca dragostea lor să fie chiar şi mai profundă.

Fiecare din noi are caracterul său, gusturile personale, firea sa – uneori nesuferită – şi defectele sale. Fiecare are şi trăsături plăcute de personalitate, iar pentru asta, însă şi pentru multe alte raţiuni, poate fi iubit. Convieţuirea este posibilă atunci când se străduiesc cu toţii să-şi îndrepte propriile deficienţe şi încearcă să treacă peste greşelile celorlalţi; deci, atunci când există dragoste, care anulează şi depăşeşte tot ceea ce, în mod fals, ar putea fi motiv de despărţire sau de divergenţă. În schimb, dacă se dramatizează contradicţiile mărunte şi dacă fiecare începe să-i arunce în faţă celuilalt defectele şi greşelile, atunci s-a zis cu pacea şi există riscul ca dragostea să fie ucisă.

Cuplurile căsătorite au harul acestei stări – harul sacramentului – pentru a trăi toate virtuţile omeneşti şi creştine ale convieţuirii: înţelegerea, buna dispoziţie, răbdarea, iertarea, delicateţea în purtarea unuia faţă de celălalt. Important este să nu se descurajeze, să nu se lase dominaţi de nervozitate, de orgoliu sau de manii personale. Pentru aceasta, bărbatul şi nevasta trebuie să-şi intensifice viaţa lăuntrică şi să înveţe de la Sfânta Familie să trăiască cu gingăşie – dintr-un motiv omenesc şi supranatural totodată – virtuţile căminului creştin. Repet: harul Domnului nu le lipseşte.

Dacă cineva spune că nu poate suporta cutare sau cutare lucru, că îi este imposibil să tacă, exagerează pentru a se justifica. Trebuie să ceară Domnului puterea de a şti să-şi strunească propriile capricii şi harul de a şti să-şi păstreze controlul. Fiindcă primejdiile unei supărări stau la pândă: se poate pierde controlul şi cuvintele se pot umple de răutate, ajungând să jignească şi, chiar fără intenţie, să rănească şi să facă rău.

Soţii trebuie să înveţe să tacă, să aştepte şi să vorbească într-un mod pozitiv, optimist. Când bărbatul se supără, este momentul ca nevasta să fie deosebit de răbdătoare, până se liniştesc lucrurile; şi invers. Dacă există dragoste sinceră şi grija de a o întări, este foarte greu ca amândoi să se lase dominaţi de pornirea spre ceartă în acelaşi moment...

Alt aspect foarte important: trebuie să ne obişnuim cu gândul că nu avem niciodată dreptate pe de-a întregul. Se poate spune chiar că, în multe privinţe, de obicei foarte discutabile, cu cât suntem mai convinşi că avem absolută dreptate, cu atât e mai sigur că nu avem. Judecând astfel, e mai simplu apoi să rectificăm şi, dacă e necesar, să cerem iertare, aceasta fiind cea mai bună cale de a pune capăt supărării; se revine astfel la linişte şi la afecţiune. Nu vă îndemn să vă certaţi, dar e de înţeles să ne certăm câteodată cu cei pe care îi iubim cel mai mult, de obicei aceia cu care convieţuim, că doar n-o să ne certăm cu preotul Juan din Indii ¹¹. Aşadar, dacă aceste mici dispute între soţi nu sunt frecvente – şi trebuie amândoi să se străduiască să nu fie -, nu înseamnă că lipseşte dragostea, ba chiar o pot ajuta să crească.

Un ultim sfat: să nu se certe niciodată de faţă cu copiii; pentru asta e de-ajuns să folosească un anume cuvânt, o privire, un gest. Şi, dacă nu sunt în stare să se abţină, se vor certa mai târziu, când oricum s-au mai liniştit. Se cuvine ca pacea conjugală să domnească în familie, pentru că este condiţia necesară pentru o educaţie temeinică şi eficientă. Copiii trebuie să vadă în părinţi un exemplu de dăruire, de dragoste sinceră, de ajutor reciproc, de înţelegere; iar fleacurile vieţii de zi cu zi nu trebuie să le ascundă realitatea unui sentiment capabil să depăşească orice.

Câteodată ne luăm prea în serios. Toţi ne supărăm din când în când; uneori, fiindcă e necesar, alteori pentru că ne lipseşte spiritul mortificării. Important este să demonstrăm că aceste supărări nu distrug afecţiunea şi că se poate reveni la intimitatea familială cu un zâmbet. Într-un cuvânt, bărbatul şi nevasta trebuie să trăiască iubindu-se unul pe celălalt şi iubindu-şi copiii, pentru că astfel îl iubesc pe Domnul.