Totuşi, câteodată femeia nu este sigură că se regăseşte cu adevărat în locul care i se cuvine şi pentru care este chemată. De multe ori, când are o activitate în afara căminului, se simte presată de treburile casnice; şi când stă acasă, dedicându-se exclusiv familiei, se simte limitată în privinţa posibilităţilor ei. Ce le-aţi spune femeilor care trăiesc aceste contradicţii?

Acest sentiment, foarte real, provine adesea nu atât din nişte limitări efective – pe care le avem cu toţii, fiindcă suntem oameni -, cât mai ales din lipsa unor idealuri bine definite, capabile să orienteze o viaţă întreagă sau dintr-o trufie inconştientă: uneori ne-am dori să fim cei mai buni în orice privinţă şi la orice nivel. Şi, cum nu este cu putinţă, se iscă o stare de dezorientare şi de angoasă sau chiar de descurajare şi de blazare: nu poţi fi prezent în toate părţile, nu ştii de ce se te ocupi, dacă nu te ocupi temeinic de ceva. În această situaţie, sufletul rămâne expus invidiei, imaginaţia se dezlănţuie lesne şi-şi caută un refugiu în fantezie care, îndepărtându-se de realitate, ajunge să amorţească voinţa. Este ceea ce am numit în repetate rânduri „mistică amăgitoare”, care se exprimă prin expresia ce bine ar fi fost să!, plămădită din visuri inutile şi din idealisme înşelătoare; ce bine ar fi fost să nu mă fi căsătorit!, ce bine ar fi fost să nu fi avut profesia aceasta!, ce bine ar fi fost să fiu mai sănătos, sau mai tânăr, sau să am mai mult timp!

Remediul – scump, ca tot ceea ce merită– constă în a căuta adevăratul centru al vieţii omeneşti, care poate oferi o ierarhie, o ordine şi un sens la orice şi, anume, legătura directă cu Dumnezeu, printr-o viaţă lăuntrică autentică. Da, trăind în spiritul lui Cristos, avem în El centrul nostru, descoperim sensul misiunii ce ni s-a încredinţat, ne făurim un ideal omenesc care devine dumnezeiesc, ni se deschid în viaţă noi orizonturi de speranţă şi ajungem să sacrificăm cu plăcere nu doar un aspect sau altul al activităţii noastre, ci întreaga viaţă, dându-i astfel, paradoxal, împlinirea cea mai desăvârşită.

Problema pe care o ridici în legătură cu femeia nu este extraordinară: mulţi bărbaţi simt uneori ceva asemănător, cu alte particularităţi. Cauza este de obicei aceeaşi: lipsa unui ideal major, care poate fi descoperit numai prin lumina Domnului.

În orice caz, trebuie să fie puse în practică şi remedii mai mărunte, care par banale, dar nu sunt: când sunt multe lucruri de făcut, e necesar să stabileşti o ordine, să te organizezi. Multe dificultăţi provin din lipsa ordinei, din inexistenţa acestui obicei. Sunt femei care fac o mulţime de lucruri, şi le fac pe toate bine, pentru că s-au organizat, au impus cu tărie o ordine în munca lor vastă. Au ştiut să se ocupe în fiecare moment de ceea ce se cuvenea să se ocupe, fără să-şi piardă capul, gândindu-se la ce are să vină sau la ceea ce ar fi putut face înainte. Însă, altele sunt copleşite de mulţimea de treburi şi de aceea nu pot face nimic.

Desigur, vor fi întotdeauna multe femei care nu au altă ocupaţie decât aceea de a se dedica familiei. Vă spun că este o ocupaţie importantă, care merită din plin. Prin intermediul acestei profesii – fiindcă este o profesie, adevărată şi nobilă – ele influenţează pozitiv nu numai familia, ci şi o mulţime de prieteni şi cunoscuţi, precum şi persoane cu care intră în legătură în vreun fel sau altul, îndeplinind o muncă mult mai cuprinzătoare uneori, decât aceea a unor profesionişti. Ca să nu mai vorbim de faptul că pot pune această experienţă şi această ştiinţă în slujba a sute de persoane, în centre destinate formării femeii, cum sunt cele conduse de fiicele mele din Opus Dei, în toate ţările din lume. Aici, devin specialiste în problemele căminului, cu o eficienţă educativă mai mare, aş spune, decât multe profesoare universitare.